După cum spuneam în textul anterior la temă, unul dintre lucrurile bune ieșite din scandalul în jurul premiului Eminescu este restabilirea publică a demnității juriului. Prin răspunsurile profesorilor Mircea Martin, Al. Cistelecan, Ion Pop și Cornel Ungureanu, s-a văzut că majoritatea juriului (și mai ales majoritatea lui mai consistentă, dacă mi se permite) și-a respectat, și de această dată, blazonul.
Dl profesor Mircea Martin, președinte al juriului, tocmai a publicat în Observator cultural un al doilea text în care, răspunzând punctual întrebărilor mele din Traficul de prestigiu. Raport de etapă la Afacerea Opera Omnia, confirmă explicit faptul că îngrijorările semnatarilor Apelului au fost pe deplin întemeiate.
Foarte pe scurt spus, profesorul Martin afirmă că a observat viciul de procedură încă din faza votului, i-a comunicat observația lui Nicolae Manolescu – care, în urma unei discuții aprinse, a decis s-o ignore.
Dar să nu anticipăm. Să luăm lucrurile cronologic.
1. Eroarea strategică a dlui profesor Mircea Martin
Dl profesor Martin acceptă propunerea desecretizării voturilor – și o face cu o onestitate exemplară.
Opțiunea domniei-sale a fost Marta Petreu. Ezitase între ea și Mircea Cărtărescu, însă, dat fiind că doamna Petreu e cu un an mai în vârstă decât autorul Levantului, a decis să o susțină pe ea. Opțiune perfect plauzibilă, firește.
Acum intervine surpriza: pentru prima dată în istoria premiului Eminescu, Nicolae Manolescu cere nominalizarea a doi poeți. Argumentul, firav din punct de vedere logic, e că „procesul de votare se simplifică astfel”.
În acest punct, onestitatea profesorului Martin merge până la a-și admite public eroarea: recunoaște franc că al doilea nume propus de domnia-sa a fost cel al lui Gabriel Chifu. Nu pentru că l-ar fi crezut suficient de valoros, ci cu totul dimpotrivă – fiindcă era sigur că n-are nici o șansă. Pentru a maximiza șansele Martei Petreu, a propus un nume despre era sigur că nu se va regăsi pe listele nimănui (ceilalți poeți având, toți, șanse reale să se afle printre opțiuni).
Pentru a nu fi acuzat de răstălmăcire, iată cuvintele profesorului Martin:
„Am avut o discuţie mai lungă, în urma căreia al doilea nume pe care l-am dat a fost cel al lui Gabriel Chifu. De ce nu l-am numit pe Mircea Cărtărescu al doilea? Pentru că, aşa cum îmi reprezentam eu lucrurile, confruntarea avea să aibă loc între Mircea Cărtărescu şi Marta Petreu, iar eu voiam să-i dau o şansă Martei.
Adevărul este că nu eram pregătit să propun un al doilea nume (Nota Bene: era pentru prima dată, cînd preşedintele de facto cerea două nume, în loc de unul singur) şi, în orice caz, nu mi-am imaginat că un autor de pe locul doi va ajunge în finală şi chiar va cîştiga (nici nu ştiam, în acel moment, că respectivul autor mai primise, anul trecut, două premii). Nu am dat importanţă şi pondere celei de-a doua opţiuni. A fost o greşeală, mi-o imput. Astfel de răsturnări se mai întîmplă în jurii, ar fi trebuit să le prevăd şi să le preîntîmpin.”
Calculul strategic al profesorului Martin a fost greșit, după cum se vede; sau, în orice caz, a fost dejucat de un strateg mai bun. Cert e că premiul a fost luat, ca să folosesc chiar cuvintele președintelui juriului, de „un autor de pe locul doi”, în legătură cu care nu-și putea nici măcar imagina că va ajunge în finală, darmite că o va și câștiga.
Având în vedere că Alexandru Cistelecan, Ion Pop, Cornel Ungureanu nu l-au votat, și că votul lui Mircea Martin a fost, de fapt, o eroare strategică, legitimitatea morală a premiului Eminescu primit de Gabriel Chifu poate fi declarată, din acest moment, nulă.
2. Viciul de procedură
Încheierea textului profesorului Martin acuză deschis viciul de procedură – și spune fățiș că Nicolae Manolescu a decis să ignore acest viciu, comunicat de îndată.
Iată pasajul concluziv al textului președintelui juriului:
„Ce s-a întîmplat mai departe nu mai ţine de mine. Am înţeles că Marta Petreu n-a mai primit alte voturi sau n-a primit destule şi, prin urmare, a ieşit din competiţie. Competiţie în care, deduc din nou, au rămas Mircea Cărtărescu şi Gabriel Chifu. În acest moment, consider că s-a produs un viciu de procedură. Dacă, pînă la un punct, procedura lui Manolescu de a colecta voturile fără a le comunica celorlalţi membri ai juriului cum a votat fiecare avea o anumită raţiune (dincolo de inegalitatea flagrantă între preşedintele de facto şi ceilalţi), înaintea votului decisiv, toţi ar fi trebuit să ştim care e situaţia şi să votăm în cunoştinţă de cauză. Cu atît mai mult cu cît ni se ceruseră, la început, două nume şi, între timp, ordinea lor se schimbase. Altfel spus, ar fi trebuit să ştim că, în urma voturilor anterioare, aveam de ales între Mircea Cărtărescu şi Gabriel Chifu. Or, acest moment n-a mai avut loc şi, în ce mă priveşte, am aflat rezultatul final telefonîndu-i lui Gellu Dorian. L-am sunat pe Nicolae Manolescu şi i-am cerut să mai facă un tur de scrutin cu „cărţile“ (adică voturile) pe masă. Discuţia a fost aprinsă, dar, din păcate, fără rezultat. Mesajul adresat lui Nicolae Manolescu şi publicat tot în nr. 756 din Observator cultural nu este fără legătură cu această discuţie.
Restul se cunoaşte…”
„Mesajul” la care se referă domnul profesor Martin e reprezentat de demisia prezentată lui Nicolae Manolescu.
Având în vedere că se bazează pe un viciu de procedură, legitimitatea procedurală a premiului Eminescu primit de Gabriel Chifu poate fi declarată, din acest moment, nulă.
Prin urmare, Gabriel Chifu a primit premiul Eminescu doar pentru că președintele juriului a făcut un calcul strategic greșit.
Și, de asemenea, pentru că Nicolae Manolescu a decis să ignore viciul de procedură comunicat de președintele juriului.
Nu văd, acum altă soluție decât aceea de a apela public la conștiința laureatului.
Vă întreb public, așadar, domnule Gabriel Chifu:
Ați primit o distincție într-un mod care, moral și procedural, îi compromite orice legitimitate.
O spun membrii juriului, o spune președintele juriului.
Există o singură ieșire onorabilă din această situație.
Renunțarea la premiu ar exonera juriul de erorile lui strategice, ar închide discuția privitoare la viciul de procedură, ar face fără obiect acuzațiile de manipulare a votului.
Ar scoate Uniunea Scriitorilor din postura ingrată în care se află acum.
Și, mai ales, ar restabili prestigiul premiului Eminescu.
Știți, așadar, ce aveți de făcut.
Bref: domnule Gabriel Chifu, întrucât premiul Eminescu v-a fost atribuit dintr-o eroare strategică și procedurală, aveți forța morală să renunțați la el?
Vă cunosc puțin, însă, așa cum am spus, decența dumneavoastră mi s-a părut mereu evidentă.
La această decență fac acum apel – pentru a pune capăt unei enorme indecențe.