Eternele interogații filosofice au intrat recent în competiție cu o întrebare foarte înrădăcinată în concret, care ne bântuie însă cu aceeași aviditate și patos: „Este islamul compatibil cu democrația?”. Presupun că s-a convenit asupra naturii strict funcționale, cu valoare euristică, a acestor concepte ‒ „islam” și „democrație”. Nu există un sistem islamic monolitic, încremenit în timp, cunoscut exclusiv prin raportare la texte, deși a existat o perioadă când orientaliștii, seduși de încadrarea dihotomică a alterității pe o axă de opoziție Sine – Celălalt / aici islamul esențializat, au redus întotdeauna islamul la o viziune religioasă stereotipă, eludând ceilalți factori economici, culturali, politici, sociali care i-au modelat manifestările istorice concrete. Pe de altă parte, nici unii musulmani nu au procedat diferit, receptând Occidentul, democrația, valorile liberale printr-o grilă îngustă de stereotipuri în care toate realitățile sociale negative sau controversate, divers determinate, erau atribuite doar sistemului politic specific acestui spațiu; consecința ‒ declamarea emfatică a opoziției ireconciliabile a islamului cu democrația.
Democrația este un proces, nu o structură statică, iar premisele care o întemeiază, în variatele sale forme, transformă într-un oximoron politic orice tentativă de impunere a sa cu forța. Așadar cea mai viabilă și durabilă soluție de democratizare a societăților cu populație musulmană trebuie să vină din interior, prin reformă aplicată nu atât islamului, care nu există ca entitate separată de indivizii umani care îl înțeleg, ci interpretărilor islamice dominante. Este o astfel de reformă internă posibilă? Da, ea deja există și, în plus, există multiplu, cunoscând diverse forme, unele eșuate, altele în plină dezvoltare, toate validate din interiorul tradiției islamice. Adevărat, wahhabismul secolului al XVIII-lea a periclitat semnificativ credibilitatea reformei islamice; la fel, neofundamentalismele secolului trecut tot în numele reformei s-au dezvoltat. Totuși, paradoxal, aceste manifestări reformiste problematice au permis emergența altor demersuri reformatoare, complet diferite ‒ cele islamice liberale și progresiste ‒, oferindu-le intelectualilor implicați în acest tip de interpretări legitimitatea de care aveau nevoie. Neofundamentaliștii au demistificat sanctitatea interpretărilor șarī‘ah-ei, au accesibilizat și supus analizei publice cărțile clasice de fiqh, creând un precedent metodologic valoros, reiterat de către musulmanii liberali și progresiști care, în schimb, nu s-au limitat doar la reinterpretari novatoare, ci au extins analiza critică și asupra supozițiilor fundamentale ale sistemelor de jurisprudență islamice tradiționale.
Putem înțelege astfel și din cadrul acestei paradigme de ce islamismul neotradiționalist al Fraților Musulmani a eșuat lamentabil, dincolo de explicațiile economice și sociale. Deși au simulat negocierea anumitor principii democratice, reforma islamică propusă a fost una de suprafață, care a prezervat intangibilitatea premiselor culturale, sociale medievale care infuzau sistemul de bază. Un exemplu elocvent: reacțiile oficiale ale Fraților Musulmani din Egipt, în martie 2013, față de propunerea CEDAW. Discursul care a urmat justificării respingerii aderării la principiile egalitariene de gen promovate de respectiva convenție a reiterat o percepție stereotipă asupra feminismului căruia îi erau atașate toate acele aspecte negative și condamnabile din societatea occidentală, indiferent de cauzele și sursa lor. Drepturile „înșelătoare” și „distructive” asigurate de CEDAW au fost receptate ca o amenințare la adresa instituției familiei, a comunității islamice și echivalate cu o întoarcere la perioada ignoranței, o violare a șarī‘ah-ei.
În Coran nu se precizează nimic despre formele de guvernare și nu se fac referiri la instituții, însă textual pot fi identificate ușor o serie de principii specifice sistemului democratic precum dreptatea, consultarea în stabilirea deciziilor, egalitatea, libertatea, solidaritatea, transparența. Profetul Muhammad a stabilit un tip de contract social, nereligios, cu nemusulmanii. Apologia primilor musulmani a vizat crearea unei societăți drepte, nu a unui califat, accidentul istoric. Statul în islam, sublinia Muhammad Iqbal, este o teocrație nu în sensul de a fi condus de un reprezentant infailibil și inerent despotic al lui Dumnezeu pe pământ, ci în măsura în care se manifestă străduința de a transpune principiile etice islamice în cadrul organizării umane. Iar aceste principii se regăsesc și sunt implementate în maniera cea mai apropiată îndrumărilor coranice, așa cum, aparent paradoxal, a arătat și un studiu recent , nu în vreo țară cu populație musulmană, ci în Occident. Mai precis, valorile coranice sunt materializate cel mai fidel în Irlanda, apoi în Danemarca și Luxemburg. Prima țară cu populație musulmană menționată în cadrul acestei ierarhii este Malaezia, pe locul 33. (1)
Așadar: „Este islamul compatibil cu democrația?”. Depinde. Depinde de cine definește „islamul”. Dacă unii musulmani înțeleg prin islam cantonarea la o serie de forme concretizate în practici, instituții, idei funcționale în Arabia secolului al VII-lea, nu, este imposibil. Opțiunea wahhabito-salafită în forma sa cea mai extremistă, care sfidează până și cele mai atroce interpretări tradiționaliste posibile, este astăzi pusă în practică de către așa-zisul Stat Islamic, antiteza pură a oricărei societăți bazate pe libertate și recunoaștere a drepturilor semenilor de lângă tine. Islamismul moderat supraviețuiește spasmodic și schizoid, prins între duplicitatea discursului de interior și al celui destinat audienței din exterior; negociază forțat și parțial, limita supremă fiind problematica de gen, așa cum am văzut în cazul Fraților Musulmani, însă presupozițiile care informează sistemul juridic și politic au rămas neadaptate realităților secolului XXI.
Alți musulmani operează cu distincția dintre ceea ce este în revelație imuabil și transistoric și ceea ce este dependent de evoluția temporală și circumstanțe, construind astfel modernități alternative. Formularea în idiom islamic a unor diverse forme de participare democratică este deja aprofundată în interpretările islamice liberale și progresiste. Principiile și recomandările coranice pot fi absolute, eterne, dar implementarea lor concretă adoptă forme variate în funcție de contextele cărora li se aplică, modelele istorice din vremea Profetului neputând fi înghețate și reproduse etern. Califatul este un ideal uman artificial și iluzoriu, societatea dreaptă ‒ un deziderat coranic. Democrația este un fenomen al modernității și evoluează; nu poate fi decelată instituțional din textele vreunei religii, nici ale islamului, și nici nu este necesară o fundamentare islamică din această perspectivă, câtă vreme tăcerea coranică ne sugerează că alegerea instituțiilor nu este o decizie divină, ci o problemă lăsată la latitudinea oamenilor, iar setul de valori coranice comune justifică suficient de întemeiat acomodarea musulmanilor la sistemul democratic.
1) http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/europe/ireland/10888707/Ireland-leads-the-world-in-Islamic-values-as-Muslim-states-lag.html
