Câteva ipostaze ale zăpezii

A devenit un loc comun să credem  că există o strânsă legătură între climă și stările noastre interioare. Se susține chiar existența unei dihotomii temperamentale care opune melancoliei introvertite și reci a Nordului exuberanța caldă și ludică a Sudului. Avem, cu certitudine, în muzeul interior al emoțiilor noastre și o galerie formată din peisajele create la impactul dintre suflet și meteorologie. Întâlnirea cu ninsoarea ocupă aici un spațiu privilegiat, cel al unei vechi nostalgii care-l făcea pe Francois Villon să invoce în secolul al XVI-lea, zăpezile de altădată.

La origini o formă de manifestare a acvaticului supusă, asemeni ploii, poverii gravitaționale a căderii, ninsoarea e rezultatul unei metamorfozări ce o înalță în orizontul plutirii. Acolo unde ploaia cade și lovește, ninsoarea se așază și mângâie. Lumea acoperită de zăpadă e o lume nouă iar emoția contactului cu ea se naște dintr-o nevoie utopică de schimbare, de ieșire din timpul și spațiul uzat, învechit pentru a pătrunde într-altul, necunoscut și misterios. Nu întâmplător, prezența zăpezii în zilele sărbătorilor de sfârșit de an potențează magia trăirii lor, le dă un sens și o aură distinctă.

Pentru copii, zăpada e vehiculul perfect al călătoriei-prin intermediul jocului- în lumile fantastice, plăsmuiri ideale ale viitoarelor lumi imperfecte în care vor trăi când se vor face mari. În acest sens, a face un om  sau o locuință din zăpadă, a te îngropa în zăpadă, reprezintă acte inconștiente cu valoare arhetipală pentru marile treceri ce marchează existența umană: naștere, locuire, moarte. Înduioșarea cu care, ca adulți, simțim prima zăpadă din an, e amintirea reziduală a marilor bucurii edificatoare ale copilăriei contopită fizic și sufletesc  cu spiritul iernii.

La antipodul acestei zăpezi “calde”, securizante, se află zăpada rece, daimonică, vizibilă în lucrările unor pictori romantici. Sensibilitatea maladivă a romanticilor a exploatat motivul zăpezii ce a contribuit la atmosfera de deprimantă melancolie din pânzele unor autori precum germanul Caspar David Friedrich, pictor al solitudinii și al unor vaste pustietăți încremenite. La Friedrich,  contrastul alb-negru dublat de cenușiul greu al cerului  induce starea de angoasă existențială, de obsesie a omniprezenței morții precum în pânza Monastery graveyard in the snow. Există o puternică ramură nordică a romantismului european în al cărei imaginar literar și artistic hibernalul ocupă un loc privilegiat, de fundal al reveriei, dezolării și rătăcirii interioare.

O altă ipostază, cea a ambiguității zăpezii, o găsim la pictorul renascentist Pieter Bruegel cel Bătrân în pânza Vânători în zăpadă, reprezentând ianuarie într-un ciclu de picturi dedicate  lunilor anului, lucrare ce se înscrie în tematica socială, de radiografiere a cotidianului, specifică școlii flamande. Aici prezența zăpezii marchează intervalul dintre două lumi: de o parte un spațiu marginal, al sălbăticiei și rătăcirii reprezentat  de vânătorii surprinși în momentul întoarcerii,  de cealaltă parte spațiul locuit, civilizat, dinamizat de muncă și joc prezent în planul central al tabloului. În fundal, munții înzăpeziți închid alternanța de planuri în care albul zăpezii servește drept liant între efervescența vieții și privirea melancolică a artistului. Zăpada pare, în cele două pânze, încărcată cu sarcina de catalizator al unor reacții interioare; în ambele cazuri amplifică starea de melancolie pe care o conduce în direcții opuse: a unui memento mori la Friedrich respectiv spre o  contemplare a fervorii vieții agitate, ce palpită sub aripa protectoare a învelișului misterios dar și dătător de speranță, la Bruegel.

Alături de aceste ipostaze fizice, de semn contrar, ale zăpezii, există și cea care se simte contemplând spațiul lipsit de orizont al unei câmpii înzăpezite. Andrei Pleșu numește un asemenea spațiu- în Pitoresc și melancolie– drept „spațiu metafizic, o întindere golită de orice anecdotică, asupra căreia, poate cădea, ca o fatalitate, perpendiculara unei idei”. E genul de peisaj în care „nu trebuie nici să te plimbi, nici să raționezi. Trebuie să te dizolvi: să obții impersonalul fără a cădea, prin aceasta, în inconștiență, să obții impersonalul ca pe suprema expresie a personalității”.

Încheiem incursiunea în meteorologia emoțiilor de iarnă îndrăznind să pășim, în imaginar, pentru a umaniza spațiul alb și gol prin zgomotul inconfundabil al pătrunderii  pasului în corpul zăpezii. Cine a trăit cu bucurie zăpezile copilăriei își amintește fără îndoială sunetul de început de lume al acelei atingeri…

iarna2

Un comentariu

  1. Dușan Crstici says:

    Încântător! Sunt convins că și minunata scriitoare Hortensia Papadat-Bengescu,, trăitoare câțiva ani in Turnu Măgurele, pe când eram exploatați, ar fi fost încântată de subiect, de stil, și de faptul că există un profesor de istorie de liceu, din categoria(obligatorie, pentru orice țară), celor care știu totul despre tot. Nefericita, a decedat in plin stalinism dejist,in marasmul biologic specific dușmanilor poporului. Poate spiritul ei nobil si bun, veghează in continuare asupra urbei de la vărsarea Oltului in Dunăre. Cu deosebită considerație Dușan Crstici

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *