Trăim într-o lume mai deschisă ca niciodată, fascinată de cultul Noului sub diversele sale forme: inovație tehnologică, modă, spații de explorat, oameni de cunoscut. În spatele atât de diverselor măști ale devenirii noastre cotidiene, mai e loc și timp pentru experiențele autentice ce ne întregesc ființa?
Desacralizarea lumii moderne produsă în ultimele două secole de impactul tehnologiei și de extinderea sferei libertății individuale se exprimă prin diminuare cantitativă a timpului alocat ritualului și convenției sociale tradiționale. Au dispărut percepția și intensitatea trăirii sacrului? Credem că doar au migrat spre noi forme de religiozitate, mai adecvate profilului omului foarte recent. Nu putem generaliza afirmând că spargerea convenției eliberează totdeauna emoția, dar evadarea omului modern din cadrele sociale tradiționale, l-a făcut, categoric, mai sensibil, mai anxios, dar și mai imaginativ. Emanciparea de sub cutuma comunitară, planificarea și controlul unor acțiuni, care pentru omul vechi au stat sub semnul naturii și al contingentului (sănătatea, siguranța, comunicarea, călătoria), fac din omul modern un veritabil demiurg al vieții sale cotidiene. O viață în care apartenența și participarea la marile sărbători colective au fost în cea mai mare parte înlocuite cu triumfurile personale și celebrarea lor individuală. Nicicând n-am fost mai conștienți, obsedați chiar, de ziua nașterii noastre (a cărei dată o livrăm și facebook-ului), e sărbătoarea noastră interioară de fiecare an, semnul fulgurant al oricărei ființe efemere și conștiente de trecerea ei prin viață.
Totuși, sfârșitul fiecărui an ne transpune, ciclic, în atmosfera unui moment a căruit simțire face din omul prezentului un om vechi, un om învechit care așteaptă, cu speranță, să se înnoiască. Nu e înnoirea (doar) ca listă de proiecte pentru anul ce vine, e înnoirea ca rebranșare interioară la starea naturală de renaștere pentru obținerea puterii de a trăi în orizontul finitudinii. Parcurgem săptămâna dintre Crăciun și Anul Nou cu sentimentul unui timp privilegiat în care fiecare număr al zilelor de 25,26,27,28,29,30,31 are rezonanțe emoționale și nostalgice proprii. Zilele Crăciunului, rămân, în ciuda tendinței spre laicizarea și comercializarea sărbătorii (mulțumim Coca-Cola!), zile ale generozității magice, ale unei arhaice practici a darului și a schimbului de daruri.
Anul reprezintă unitatea de măsură a umanității noastre și fiecare sfârșit al său e un nou început, chiar dacă are loc în solitudinea unei chilii sau în marile aglomerări de convivialitate mai mult sau mai puțin întâmplătoare ale revelioanelor contemporane. Chiar și atunci când mass-media transmite live de la Sidney la Vancouver revelionul satului global, trăim experiența Anului Nou cu același vechi și subtil fior sacru. Suntem deci mai vechi decât credem și e bine că suntem astfel. Încercările de a crea, artificial, omul nou, începând cu sângerosul episod iacobin(1793) cu al său nou calendar de început de lume și continuând cu experimentele extremiste ale secolului XX, ne-au arătat cât de periculoasă este dezaxarea și debusolarea individului din ordinea temporală și spirituală în care s-a format.
Avem fiecare o zi (de naștere) și avem cu toții o noapte (a renașterii), noaptea dintre ani. Să le petrecem în lumină. La Mulți Ani!
Mi- a plăcut foarte mult articolul si gândurile pline de altruism ce letransmite. Îmi amintesc de ultimele zile de 31 decembrie, al anilor ‘, 80, petrecute la Turnu Măgurele, in noaptea comunistă in varianta ceaușista, in care mă simțeam mai bătrân cu un an fără să sper la vreo înnoire. Departe de mine era gândul posibilului final al dictaturii dat fiind rețeta patriotica a suferinței. Doar „Nopți albe” cu Misha Baryshnikov,( filmul debutează cu „La jeune fille et la mort” si culminează cu tragicul cazacioc) din timpul video maniei m-a ținut pe linia de plutire. Referirea la anul 1793, întotdeauna, bine venită! Cu deosebită considerație, Dușan Crstici