Interstellar: odiseea spațială în 2014

Îmi plac filmele filozofice și cred că nu sunt singurul. Le văd ca pe niște bienvenite opriri reflexive. Producția curentă – între blockbuster și peplumul 3D – nu mai are nimic surprizător: e doar un concurs rutinier de măiestrie digitală sau de adrenalină filtrată printr-o rețea de stereotipuri demult previzibile, pe care industria le reciclează obstinat, adresându-se unui public oarecum nepretențios și infantil. Cadrele mitologiei holywoodiene, de tipul luptei finale (corp la corp) dintre personajul pozitiv și cel negativ, sunt reluate fără grija că ar putea plictisi. Ele formează sintaxa nivelului zero de meditație cinematografică, adică nucleul minimal de tensiune etică fără de care nicio poveste n-ar putea fi spusă. Dar nu oferă nimic în plus, nicio deschidere spre mister, niciun frison metafizic.

Există însă, cum anticipam, și pelicule mai pretențioase, așa cum au fost, în ultimii ani, filmele lui Lars von Trier, Besson, Wenders, Woody Allen și Tarantino. Aceste creații repun în pagină condiția umană și caută pescuitul de mare adâncime, chiar dacă reușesc să mențină și tensiunea thriller-ului psihologic sau suavitatea dramei erotice, umorul sau ironia socială. Produse postmoderne, filmele din această nișă selectă includ și ingrediente care, fără a acuza compromisul comercial, condimentează trama epică, susținând emoțiile ”primare” ale privitorului.

Din ultima categorie face parte și Interstellar (Christopher Nolan, 2014, cu Matthew McConaughey, Anne Hathaway, Michael Caine, Matt Damon) o epopee intergalactică despre supraviețuire, dragoste, sacrificiu și aparențe care s-ar dori, în oglindă, versiunea contemporană a clasicului 2001: A Space Odyssey realizată, cu decenii în urmă, de Stanley Kubrick. Apărut în siajul alor pelicule ”cosmice” (Inception, Gravity), filmul lui Nolan – dublat prin coloana sonoră majestuos-lirică datorată lui Hans Zimmer – narează aventura spațială a unui echipaj de astronauți porniți în căutarea unor planete unde viața umană (ireversibil compromisă pe Terra) ar putea fi reinventată, continuată, salvată in extremis.

Misiunea e lipsită de happy-ending-ul mesianic la care ne-am aștepta. Colonizarea unor platforme extra-terestre eșuează. E și un mod de a conchide că trebuie să ne descurcăm cu ce avem: această planetă pe care omul, cu toată dinamica lui civilizațională, o pune în pericol mortal. Gândirea subiacentă a regizorului dă seama de ghiveciul postmodern. Totul oscilează între teza New Age a pluralității lumilor, pe fondul unei antropogeneze controlate de o misterioasă civilizație superioară, și regăsirea iubirii creștine ca sacrificiu de sine. Între ”ingineria” unor demiurgi care (se speră) nu sunt malefici – ba chiar iubesc umanitatea, căreia îi vor livra, la timp, cheile supraviețuirii – și teza că numai dragostea generează energia continuității vitale. E conflictul dintre instinctul de conservare și altruismul care transcende individualitatea ”programată” egoist.

Opera lui Nolan (cea mai profundă de până acum) etalează o amplă gamă de chestiuni științifice: a patra și a cincea dimensiune, curbura spațio-temporală, găurile negre, relația om-inteligență artificială, limitele gravitației. Cu toate acestea, ca în tragediile grecești, filmul mizează defapt pe libertate și necesitate, glosând asupra relației dintre opțiune și destin. Mi s-a părut remarcabil cazul doctorului Mann (interpretat de Matt Damon) care, ajuns singur pe o planetă nelocuibilă, transmite către baza terestră date fals optimiste, numai pentru a-și da șansa de a fi evacuat… Cu alte cuvinte, el alege o soluție inteligentă și imorală, valabilă la nivel individual, dar potențial catastrofală pentru specie, adică și pentru sine ! Interstellar țese un întreg puzzle de asemenea mini-fabule, care ar merita analize separate. Ansamblul e însă diluat prin lungimi și detalii neavenite (2 ore 50 !) ceea ce denunță limitele ușor confuze ale scenariului, deși tot restul – de la jocul actorilor, până la calitatea efectelor speciale – merită note maxime. Finalul are aere borgesiene: tatăl (pilotul Cooper) își regăsește fiica din spatele bibliotecii, într-un cadru ficțional vertiginos, unde timpul, memoria și distanța sunt abolite prin sentimentul aproape supraomenesc al comuniunii. Fără alte discuții, filmul merită o vizionare plăcută !

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *