Teza noastră: Nicolae Ceaușescu a fost un leninist român, incontestabil cel mai important, un zelot al doctrinei bolșevice pe care a îmbrățișat-o din tinerețe, în versiunea codificată de Stalin îndeosebi în “Problemele leninismului” și, în 1938, în “Cursul Scurt de Istorie al PC (b) al URSS”. Întreaga carieră revoluționară a lui Ceaușescu, cea de dinainte de 1944, apoi cea de activist în ascensiune al unui partid care a ajuns la putere, începând din martie 1945, a fost una de militant leninist. Prin urmare, revoluția din decembrie 1989, pe care Ion Iliescu și camarazii săi au prezentat-o inițial drept una împotriva “tiranului” (nu negăm că a fost tiran, dar avem rezerve față de manipularea termenului de către anumiți urmași ai săi), a fost anticomunistă. De la Paul Niculescu-Mizil la Ion Ianoși (în cartea sa “Eu și el”, dar și în “Internaționala mea”), există o întreagă galerie de leniniști români care au încercat și încearcă să despartă “comunismul” de “ceaușism”. Este o eroare! Ceaușismul a fost comunism, ori, pentru a folosi o sintagmă din literatura sociologică și politologică, a fost una din versiunile socialismului de stat de sorginte bolșevică. Dar nu are sens să ne blocăm în dispute terminologice. Esența chestiunii ține de sistemul în care a avansat Ceaușescu până când a devenit lider suprem, un set de instituții, valori, atașamente, nostalgii, emoții, pe care îl numim, în consens cu scrierile lui Robert C. Tucker, cultura politică a comunismului din România. La un moment dat, Ceaușescu a virat de la bolșevismul de extremă stânga la acela de extremă dreapta (recurgem din nou la taxonomia lui Tucker). A plasmuit un set de mituri în care se înfrățea stalinismul impenitent cu mitul națiunii aflată mereu în primejdie, amenințată de dușmani externi și interni. Mai târziu, acest palimpsest mitocratic avea să fie preluat de Slobodan Milošević, demagogul populist care a reușit să “incendieze” Iugoslavia.
Regimurile comuniste au fost dictaturi bazate pe supremația ideologiei. Partidul comunist juca rolul de emisar divin, deținător al adevărurilor ultime despre natură, om și societate. Așa cum a demonstrat istoricul Martin Malia, era vorba de ideocrații partocratice. Acest sistem și-a găsit în Nicolae Ceaușescu un exponent devotat, zelos, entuziast. Leninismul este o doctrină care așează în epicentrul cosmologiei sale revoluționare partidul de avangardă, echivalentul modern, cum spunea Gramsci, al Principelui lui Machiavelli. Partidul, format în faza sa “eroică” din revoluționari de profesie, deține carisma, o transmite celorlalte instituții, de la cenzură la poliția secretă. Crimele sunt astfel sacralizate întrucât, în gnoza comunistă, ele servesc unui scop transcendent. Mistica Partidului (scriem deliberat cu majusculă) a fost steaua polară a existenței politice a lui Ceaușescu. De fapt a existenței sale în genere, întrucât leninismul, ca religie politică, presupune absorbția totală, fără nicio rezervă, a vieții militantului în chimia învolburată a “muncii de partid”. Un leninist nu poate fi doctor sau inginer dimineața, și militant seara. Marea schismă dintre bolșevici și menșevici a pornit tocmai de la această chestiune, a angajamentului absolut și necondiționat al individului în raport cu entitatea venerată numită Partid.
Lenin spunea că organizația revoluționară se bazează pe teoria revoluționară. Fără să fi ajuns să stăpânească misterele dialecticii marxiste, Ceaușescu a interiorizat tezele lui Engels din lucrări de vulgarizare a materialismului istoric precum “Ludwig Feuerbach și sfârșitul filosofiei clasice germane” și “Anti- Dühring “. Avem îndoieli că a citit “Capitalul”, fie chiar și primul volum. Din Lenin, este greu de crezut că a citit mai mult decât “Statul și revoluția”, “Revoluția proletară și renegatul Kautsky”, “Stângismul–boala copilăriei comunismului”, eventual câteva pagini, greu digerate, din oricum indigestul pamflet pseudo-filosofic “Materialism și empiriocriticism”. Evident, “Trei izvoare, trei părți constitutive ale marxismului” și “Tezele din aprilie”. Economia politică a învățat-o după manualele staliniste și din cursurile ținute la Școala Superioară de Partid, prin 1946-1947 de militanți precum Zina Brâncu și Barbu Zaharescu. Până la sfârșitul zilelor, când înfiera reformele gorbacioviste, a fost convins că proprietatea privată este cauza mizeriei sociale, a criminalizat-o drept expresie a injustiției absolute. De aici și îndârjirea cu totul specială pe care a demonstrat-o în timpul acțiunilor de colectivizare. Pentru el, chiaburul era “lipitoare”, “păduche”, “vierme”.
Bolșevismul fiind o soteriologie seculară, un mesianism revoluționar, Ceaușescu a crezut cu pasiune în necesitatea revoluționării condiției umane, deci a plăsmuirii Omului Nou. Dorința de a crea Omul Nou, ființa perfectă visată Lenin și de Troțki, de Mao și de Che Guevara, reprezintă un indicator esențial al aspirațiilor politico-ideologice ale acestor sisteme. Noul cetățean urma a fi total politizat, extrem de dedicat și loial deținătorilor puterii din reflex. Urma a pune interesele societății deasupra alor sale, punând astfel capăt, prin saltul din imperiul necesității în acela al libertății, multimilenarului conflict dintre Eu și Lume. “Sfârșiți odată cu trecutul negru”, versul “Internaționalei”, era pentru Ceaușescu literă de evanghelie. Spre a relua formula lui Roger Griffin despre fascism, comunismul lui Ceaușescu era, asemeni celor ale lui Stalin, Mao, Enver, Castro, Che Guevara, spre a-i numi doar pe aceștia, unul palingenetic. A reduce personajul la exacerbate manii, la paranoia galopantă și alte patologii, servește prea puțin explicației istorice. Viziunea lui Lenin despre partid era, ab initio, una cu elemente paranoice și conspiraționiste. Sectarismul voluntarist era înscris în codul genetic al bolșevismului. Dar nu patologia individuală explică sistemul, ci ideologia. În fascinanta sa nouă biografie a lui Stalin, din care primul volum a apărut în 2014, istoricul Stephen Kotkin scrie: “The fundamental fact about him was that he viewed the world through Marxism” (Faptul fundamental despre el era că vedea lumea prin prisma marxismului). În același sens, putem spune că Nicolae Ceaușescu a văzut lumea prin prisma leninismului, în versiunea sa –probabil cea mai loială originalului, cum a dovedit-o Leszek Kołakowski — a stalinismului. De aici și semnificația sintagmei stalinism pentru eternitate.
http://www.humanitas.ro/humanitas/stalinism-pentru-eternitate
În plan cultural, Ceaușescu a fost rudimentar, simplist și tezist. A rămas convins că literatura și artele trebuie să fie subordonate principului leninist al partinității (partiinost). Nu accepta concesii ideologice. “Tezele din iulie 1971″ nu au fost (doar) efectul contaminării cu morbul Revoluției Culturale maoiste ori al ideologiei juche din Coreea de Nord, ci al propriei sale panici că liberalizarea din România, timidă și făcută à contrecoeur, putea duce la prabușirea socialismului. Nu a susținut Primăvara de la Praga pentru că simpatiza cu ideea socialismului cu chip uman, ci din rațiuni conjuncturale, legate de obsesia sa privind suveranitatea națională și neamestecul în treburile interne.
A întreținut relații cordiale cu unii lideri eurocomuniști, în primul rând cu secretarul general al PC Spaniol, Santiago Carrillo, dar nu a sprijinit viziunea semi-pluralistă a acestora. Deși a declarat în 1976 că PCR renunță la teza necesității “legice” a dictaturii proletariutului, o poziție eurocomunistă, nu a întreprins nimic pentru demolarea structurilor represive, în primul rând a aparatelor ideologice și a Securității. Simptomatic, acea declarație a fost făcută la un “Congres al Educației Politice și al Culturii Socialiste”.
Internaționalismul lui Ceaușescu era de factură leninistă și presupunea solidaritatea cu toate “forțele anti-imperialiste”. Se simțea fericit în compania liderilor mișcărilor de eliberare națională din Lumea a Treia. Treptat, a ajuns să savureze și relațiile cu dictatori precum Jean-Bédel Bokassa și Mobutu Sese Seko. Se visa lider tiers-mondist, un nou Gamal Abdel Nasser, Nehru, Sukarno sau Tito. Aici intervine ceea ce Zbigniew Brzezinski a identificat drept elementul idiosincratic, insolit, din comunismul românesc. Ceaușescu acționa simultan ca lider leninist și ca o căpetenie tribală (nu folosim conceptul de tribalism în sens peiorativ). Când sacerdotul suprem al cultului, Dumitru Popescu (zis și Dumnezeu) spunea la Congresul al XI-lea al PCR (1974) că “Ceaușescu ne e baci”, el dădea glas unei adeziuni poate reale simțită de mulți activiști.
Mitul în care s-a format Ceaușescu a fost, înainte de toate, acela al infailibilității lui Stalin, perceput drept “corifeu al științei”. După război, Ceaușescu, asemeni mentorului său Gheorghiu-Dej, l-a privit pe Stalin drept genialissimul generalissim (discutăm acest concept în cartea noastră cu acest titlu apărută în 2014 la Curtea Veche). În primăvara anului 1956, când Miron Constantinescu a trăit șocul legat de revelațiile lui Nikita Hrușciov din “Raportul Secret”, Ceaușescu a continuat să fie rapsodul ideologic al stalinismului. În ultimul său interviu cu un ziarist occidental, în 1989, îl glorifica pe Stalin pentru triumful din război și construirea unei URSS colosal de puternice. În forul său interior, a adorat Uniunea Sovietică, “patria socialismului triumfător”. Asemeni lui Dej sau Enver, a fost revoltat de atacul lui Hrușciov împotriva mitului stalinist. A devenit antisovietic din rațiuni de stalinism. Așa s-a născut, în anii ultimului Dej și după aceea, experimentul stalinismului național din România, înrudit cu acela din altă țară balcanică, Albania.
Leninist fiind, Ceaușescu a avut o Weltanschauung binară, exclusivistă, intolerantă. Împărțea lumea în prieteni și dușmani. Concepea lupta politică asemeni unui război permanent, conform principului leninist kto-kogo, “care pe care”. Așa a privit Revoluția Maghiară în toamna anului 1956, așa a privit greva din Valea Jiului din august 1977 și protestele de la Brașov din noiembrie 1987, așa a privit “Solidaritatea”, așa a privit glasnost-ul lui Grobaciov, așa a răspuns marii sfidări a Timișoarei și apoi a protestarilor din București în decembrie 1989.
A murit împușcat, mână-n mână cu soția sa, cântând “Internaționala”. Un sfârșit elocvent pentru acest leninist din Balcani, prizonier al miturilor care au drogat generații de comuniști în veacul lagărelor de concentrare și al camerelor de tortură. Până în ultima clipă, Ceaușescu a crezut în cuvintele lui Stalin: “Leninismul este marxismul epocii imperialismului și a revoluțiilor proletare”. Cine vrea să vorbească despre leninism, trebuie să vorbească și despre Nicolae Ceaușescu. Cine vrea să curețe grajdurile lui Augias, de fapt ale culturii politice totalitare comuniste (așa cum a făcut-o, de pildă, Vasili Grossman, în Viață și destin, roman interzis chiar și sub “dezghețul” hrușciovist și publicat abia în perioada glasnost-ului, în 1988, în revista “Oktiabr”), trebuie să-l privească pe “geniul” Scorniceștilor în toată splendoarea lui de adept fanatic al catehismului leninist. Inclusiv cei care, din ignoranță ori iresponsabilitate, ori ambele, ne spun că ar trebui “retestată” ipoteza leninistă, a cărei subspecie, am încercat să demonstrăm în acest eseu, este chiar ipoteza Ceaușescu. Un scenariu care, măcar pentru autorii acestui eseu, sună moral insalubru și politic terifiant.
Articol apărut pe Contributors: http://www.contributors.ro/global-europa/leninismul-lui-ceau%C8%99escu-un-palimpsest-din-balcani-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/
Recomandări:
http://www.curteaveche.ro/autori/leszek-kolakowski/este-dumnezeu-fericit.html
http://www.curteaveche.ro/principalele-curente-ale-marxismului-8211-vol-al-iii-lea-prabusirea.html
http://www.contributors.ro/politica-doctrine/hobby-ul-lui-ceausescu/
http://www.contributors.ro/global-europa/tradi%c8%9bia-sovietologica-martin-malia-rusia-%c8%99i-socialismul/
http://www.contributors.ro/politica-doctrine/urmasii-lui-ceausescu-iliescu-nastase-ponta/
http://www.contributors.ro/cultura/profesorul-ianosi-si-obsesia-ingerului-rosu/