Mi se întâmplă de multe ori să spun ce gândesc. Asta nu e bine. Îţi poate creşte tensiunea. Şi nu rezolvă nimic.
Adormisem pe sofa. Deşi – ca un mic-burghez, cum ar spune amici maliţioşi – băusem o cafea neagră de după-amiază (şi savurasem o sarailie, abia gătită de buna mea mamă). Siesta mea se apropia însă de final… Zgomote puternice în uşă, ştergar zdrobit violent, sonerie ţârâind insistent. Of, Doamne, din nou colindători grobieni? Sau administratorul care vrea să citească repartitoarele de căldură taman azi, în penultima zi a anului? Nu!
– Părinteleee cu Botezul! Deschideţi! Deschideţi!
– Of, Sfântă Muceniţă Anisia, şi ce frumos visam!
Deschid fără nicio tragere de inimă, Doamne iartă-mă.
– Păi, părinte, de ce azi, anul trecut nu aţi venit pe 30 decembrie… În fine, intraţi, dar vă rog frumos să ne limităm la chestiuni spirituale.
– Ce vrei să spui, dragul meu? Fireşte, despre asta este vorba!
– Da, dar cu alţi cuvioşi părinţi nu a fost chiar aşa.
– Cum aşa? Nu cred.
– Părinte, am fost de faţă când s-a sfinţit casa părinţilor mei de la ţară. Pe nepusă masă, preotul s-a apucat să îi invoce pe sfinţii Visarion Sarai şi Sofronie din Cioara şi să îi blesteme pe fraţii noştri greco-catolici. Zău, aşa, e nepotrivit! Eram în genunchi, mă rugam pentru casa noastră, şi părintele acela dintr-un sătuc din Vlaşca îmi vorbea de Transilvania, de guvernanţii care sprijină Biserica, catedrala…
– Păi, dragule, nu vezi ce zarvă fac uniaţii în Ardeal… Revendică ceva ce nu e al lor… Sigur că acel cuvios părinte i-a pomenit pe Visarion şi Sofronie, sunt martirii credinţei noastre…
– Părinte, sunt istoric, întâmplător am scris despre momentul 1948, când greco-catolicilor li s-au confiscat bisericile, casele parohiale, cimitirele. A fost o crimă. Nu repari o nedreptate cu altă nedreptate. Oricum, la o sfinţire de casă nu te apuci să arunci imprecaţii unor semeni şi nu faci politică.
Ceremonia era compromisă. A urmat un dialog al surzilor. Îmi găsisem şi un interlocutor cumva nepotrivit. Părintele era de la Biserica Tuturor Sfinţilor Români. Of, şi ce după-amiază frumoasă se profila… De ce nu pot să tac strategic? De ce nu pot să respect nişte aparenţe călduţe?
Domnule Cristian Vasile,
astazi, de Sarbatoarea Botezului Domnului , sincera sa fiu, ma asteptam la un altfel de articol, mai ales ca el este o fictiune si deci , corespunde inimii si mintii Dvs.Sunteti un om liber insa si alegerea va apartine,dar va intreb: de ce v-ati exprimat public, mai ales acum? Sunteti un om prea valoros, ca sa scrieti astfel.
Va voi relata un fapt real, care a avut loc duminica trecuta, pe 3 ianuarie, cand parintele a venit cu botezul ,in locul unde ne aflam eu si o verisoara a mea, cu fetita ei, in varsta de patru ani.Dupa ce parintele ne-a dat icoana si crucea sa le sarutam, a binecuvantat casa si a stropit-o cu aghiasma.Dupa aceea a plecat la celelalte familii din bloc, care-l asteptau , toate, in pragurile usilor deschise.In timp ce preotul cobora scarile, fetita verisoarei mele, nepotica mea, fara sa auda vreodata astfel de cuvinte, a exclamat, citez: ” Dumnezeu este in cladirea aceasta!”
Va doresc sa aveti parte numai de bine!
Foloseam vizoru’ !