Mi s-a întâmplat de multe ori să mă uit peste analize ale istoricului votului și să descopăr puterea politică incredibilă pe care o are un primar. În special un primar de localitate mică (așa cum sunt 80% dintre localitățile din România). Te uiți pe grafice și vezi cum un partid căștigă ani la rând alegerile dintr-o localitate. Și nu doar că le câștigă. Își spulberă opoziția cu scoruri de peste 70%. Și brusc, după ani de zile de victorii consecutive ale partidului respectiv, vezi că trendul se inversează radical și apare un alt partid cu victorii zdrobitoare. Te uiți puțin mirat la șeful organizației județene, care iți zâmbește înapoi complice. „A trecut primarul la noi”.
„Dictatura primarilor” este un fenomen de care suferă toate partidele mari din România. El are legatură cu profilul alegătorilor din România și cu felul în care se raportează ei la vot. Această relație determină în bună măsură structura de putere din interiorul unui partid.
Când spun profilul alegătorilor, nu mă refer la totalitatea persoanelor cu drept de vot, ci la acea parte a electoratului care se prezintă regulat la vot. Și care este formată cu precădere din oameni săraci, dependenți economic social de stat, fideli unei mentalități în care legea se negociază, pentru care valorile comunității sunt mai importante decât libertățile individuale.
Cei mai mulți sunt dezamăgiți de „gălăgia” democrației și de „nedreptățile” capitalismului. Și-au pierdut încrederea în instituțiile politice, în Parlament, Guvern sau partide. Pentru ei, realitatea politică se rezumă la ceea ce se întâmplă în interiorul comunității, în sat, în cartier sau pe stradă. Ce se întâmplă mai departe, nu contează.
Într-un astfel de mediu, puterea politică se tranzacționează între alegători și reprezentantul local al puterii politice. Adică, primarul. Iar tranzacția este votul. În contextul dezamăgirii față de sistemul democratic, votul este doar un mijloc de negociere între alegător și primar. Iar termenii negocierii sunt foarte simpli și pragmatici. Nu este nimic simbolic în spate. „Îți dau votul meu și, implicit, puterea, dacă îmi dai ceva la schimb”. Iar puterea pe care primarul o primește este absolută și necontestată.
Primarul este cel care controlează voturile în comunitatea pe care o conduce. Controlul asupra voturilor este puterea lui politică, pe care o tranzacționează în interiorul organizației județene.
Pentru că este principala lui putere, primarul nu va permite organizației județene să interfereze cu acest control al lui asupra voturilor. Datoria Județului este să îl susțină cu bani în alegeri. Banii se vor duce pe mobilizarea voturilor.
Relația politică dintre primar și Județ se rezumă la bani pentru voturi. Nimic mai mult. În localitatea lui, el este singurul stăpân. Singura metodă prin care Județul poate interveni este finanțarea unui concurent, care însă odată ce va reuși să preia puterea politică va avea același comportament ca și predecesorul său. Relația rămâne neschimbată, doar oamenii se schimbă.
La nivel județean, puterea politică este deținută de președintele organizației județene. El este cel care gestionează puterea politică a primarilor din județ. Este reprezentantul intereselor lor în relația cu organizația centrală a partidului, de la București. În relația cu Centrul el însumează puterea politică a primarilor din județul lui. Cu cât are mai mulți primari, cu atât are mai multe din voturile partidului. Cu cât are mai multe voturi, cu atât puterea lui în relația cu Centrul este mai mare.
Ca să își protejeze această putere, liderul județean va limita cât poate de mult interferența Centrului în județul său. În județul său, el este singurul stăpân. El stabilește cine candidează, în ce localitate și câți bani primește. De la Centru, el are nevoie de protecție.
Ca să ajungă la guvernare, Centrul are nevoie, în mod evident, de cât mai multe din voturile alegătorilor săi. Ca să aibă aceste voturi însă, Centrul are nevoie de liderii județeni. Liderii județeni au la rândul lor nevoie de primari. Primarii au nevoie de bani pentru mobilizarea voturilor. Liderii județeni au nevoie de protecție ca să mobilizeze resursele. Centrul trebuie să asigure protecția.
În acest cerc vicios, puterea reală rămâne în permanență la liderii locali. Ei sunt cei care controlează voturile. Ei sunt cei care pun presiune pe Centru. Iar Centrul este nevoit să cedeze presiunii pentru a putea câștiga alegerile și guvernarea.
Partidele s-au trezit astfel prizoniere ale unui mecanism care mobilizează, dar nu convinge. Un mecanism care perpetuează puterea liderilor locali și care este perpetuat de liderii locali pentru a-și păstra puterea în partid. Un mecanism care are la bază tranzacția foarte pragmatică: „îți dau votul meu dacă îmi dai ceva la schimb”.
Votul de pe 16 noiembrie a arătat că acest model nu rezistă în fața presiunii publice. În lunile și anii următori vom vedea dacă partidele mari au înțeles acest lucru. Și vom vedea care dintre ele are curajul să schimbe radical relațiile de putere din interior. Cine va avea curajul să pună capă „dictaturii primarilor”.
