La aproape un deceniu de la elaborarea şi prezentarea sa publică, “Raportul final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România” rămâne unul dintre documentele ce onorează o datorie de solidaritate şi de memorie a statului român. Dincolo de calitatea remarcabilă a travaliului academic, dincolo de curajul celor care şi- au asumat misiunea de a înfrunta un mediu public ostil şi fanatizat, “ Raportul “ întocmit de Comisia prezidată de Vladimir Tismăneanu înseamnă un moment de ruptură la nivelul memoriei colective şi la nivelul practicii statului însuşi. Este punctul din care relativizarea răului comunist, trivializarea suferinţei şi negarea ororilor devin imposibile. Îi revine “ Raportului” această calitate de a fi un document ce afirmă, atributele esenţiale ale ordinii comuniste- de a fi o ordine ilegitimă şi criminală.
După un deceniu, temele care au provocat constituirea “ Comisiei” sunt departe de a fi irelevante. Există, în societatea noastră, nu atât un risc al uitării deliberate, un sindrom al amneziei, cât o propensiune, evidentă în mediile stângii radicale, de a revaloriza comunismul, ca pe o ipoteză societală validă. Critica derapajelor contemporane este subsumată, deliberat, unui elogiu ce recuperează din comunism zonele de “ normalitate”. Comunismul este, în această lectură, unul eminamente empatic cu clasa muncitoare, contrapus rapacităţii capitaliste. Pentru grupuri precum “ Criticatac”, nu tradiţia social- democrată contează ca temei de plecare, ci radicalismul adamic care a fost temelia edificiului comunist. Nostalgia nu are nimic inocent. Ea este, pentru noua stângă românească, un vector de mobilizare partizan.
Înclinaţia pentru epurarea comunismului de zgura monstruozităţii sale etice şi instituţionale este vizibilă şi în cercurile celor care se revendică de la sensibilitatea securist- xenofobă. Elogiul poliţiei politice “patriotice”, reciclarea temelor izolaţioniste ceauşiste, sunt parte din acest imaginar pe care o voce ca aceea a lui Mircea Dogaru îl exprimă, de o manieră ideală. Venerarea diplomaţiei comuniste, evocarea rolului epocal jucat de România lui Nicolae Ceauşescu, sunt strategiile prin care trecutul recent este integrat naraţiunii puse sub flamura mândriei naţionale. Demagogia autarhică este corolarul natural al acestei poziţionări anti- occidentale.
În faţa acestui dublul asalt al stângii revoluţionare şi al populismului de extracţie ceauşistă, “Raportul” oferă acea perspectivă civic-liberală întemeiată pe preţuirea demnităţii umane tăgăduite de radicalisme şi de mesianisme. Textul său stabileşte relaţia de cauzalitate dintre opţiunea ideologică şi crima/ politicile represive ale statului comunist. Teroarea, controlul poliţienesc, transformarea corpului feminin în proprietate a regimului nu sunt accidente, ci manifestări ale unei vocaţii hegemonice înscrise în genomul comunist. În absenţa unui revizionism central-european care să dea marxismului o dimensiune critică, comunismul românesc a rămas, în toate vârstele sale, marcat de amprenta stalinismului impenitent. Noul contract social oferit de Ceauşescu societăţii nu a însemnat decât triumful raptului originar comunist. Falsa liberalizare , controlată şi ezitantă, nu avut anvergura şi adâncimea celei maghiare din era kadaristă. Concesiile de moment nu au afectat armătura monolitismului ideologic.
Lectura “ Raportului” este, la distanţă de un deceniu, un pedagogie de raportare etică. A reda victimelor chipul şi identitatea lor, a descrie mecanismele prin care un stat îşi arogă rolul de demiurg şi de călău, a numi procedurile care lipsesc pe cetăţeni de liberul lor arbitru, a identifica osatura intelectuală ce susţine crima de stat, iată moştenirea “ Raportului”. Anticomunismul civic-liberal, atent la dialectica anti –totalitară, are în acest text un fundament solid şi esenţial.
Refondator este adjectivul care domina articolul prof.Stanomir. El ilustreaza riscul repromovarii doctrinelor lui Marx-Engels-Lenin, puse in practica cu totul altfel decât le profetizau autorii acestora, în primul stat socialist din lume, de georgianul Osip Visarionovici Djugasvili, mai bine cunoscut ca genialul generalissim Stalin.Pâna nu se va porni motorul reformelor cu procesul criminalilor politici din dec. 1989 -ian. 1990 si mineriadelor ulterioare, rana nepansata va continua sa supureze, cu risc acut de infectare..