Se împlinesc opt ani de la condamnarea oficială a regimului comunist drept ilegitim şi criminal. Mai sunt câteva zile până la instalarea oficială a noului preşedinte al României, dl Klaus Iohannis. Am privit cu admiraţie victoria sa – de fapt entuziasmul şi determinarea multora, în special tineri, de a-l vota – în ţară şi în diaspora – în pofida lipsei sale de carismă, a apartenenţei la o etnie şi confesiune, alta decât cea majoritară (o „vină“ pe care o parte a ierarhiei ortodoxe a pus-o în evidenţă într-un mod ignobil). Cel puţin unii dintre electorii sus menţionaţi l-au ales pe dl Iohannis, dacă nu din teama de comunism, cel puţin din credinţa că al său contracandidat e legat prin fire văzute şi nevăzute de regimul de dinainte de 1989, la nivel de practică politică şi continuitate în ceea ce priveşte mentalitatea.
Totuşi, imediat mi-au venit în minte cel puţin două aspecte mai puţin plăcute, vădind o discontinuitate nefastă, instituţională şi morală. În primul rând, perioada de interimat la Preşedinţia României, aprilie–mai 2007, atunci când Raportul final, documentul pe baza căruia regimul comunist a fost condamnat de la tribuna Parlamentului ca „ilegitim şi criminal“, a dispărut pur şi simplu de pe website-ul Administraţiei Prezidenţiale. Cine dorea cu orice preţ să îl găsească, îl identifica cu greu în arhiva electronică a site-ului. O întreagă istorie a unei „comisii pentru adevăr“ – Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România – era pe punctul să piară. Nu atât Raportul final în sine era important din perspectiva justiţiei de tranziţie, cât mesajul preşedintelui către cele două camere reunite. Mesajul a fost publicat în Monitorul Oficial al României, fiind un document invocat cu succes de avocaţi ai victimelor comunismului în proces de reabilitare şi de restituire a proprietăţilor – detalii la: Mihai Bacalu, Raportul Tismăneanu le-a adus terenuri, în „Adevarul“, 6 octombrie 2008; Condamnarea unor participanţi la revoluţia maghiară (1956) – anulată, în revista „Historia“, versiunea online, octombrie 2010; Encyclopedia of Transitional Justice, vol. 3, editori: Lavinia Stan, Nadya Nedelsky, Cambridge, Cambridge University Press, 2012, pp. 366–371).
Aşadar, deşi nu şi-a propus mai mult decât o condamnare simbolică, sus amintita comisie – prin al său raport – indirect a contribuit la îmbunătăţirea metodelor justiţiei de tranziţie. Prin urmare, condamnarea nu a rămas ceva simbolic. Evident, o astfel de realitate nu umbreşte cu nimic meritele – mult mai însemnate, inevitabil – ale altor instituţii şi institute (CNSAS, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România, mai târziu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc etc.). Cred că este timpul unei analize reci şi obiective, dincolo de orice tratări superficiale, dizgraţioase (de tipul „primul cincinal al condamnării comunismului“), dincolo de incriminări şi personalizări – Vladimir Tismăneanu versus Marius Oprea; Ioan Stanomir versus Andrei Muraru şamd., iar istoricii şi politologii care vor zăbovi asupra mijloacelor şi metodelor justiţiei de tranziţie o vor face probabil în viitorul apropiat (pornind de la surse – inclusiv sentinţele Curţilor, tribunalelor, mărturiile avocaţilor – ignorate de diverşi detractori şi politicieni deghizaţi în cercetători).
Totuşi, pericolul discontinuităţii nu a trecut, ba chiar se profilează din nou. Domnul preşedinte ales Klaus Iohannis a primit mai multe semnale pentru a evita un prim pas cu stângul. Va dispărea din nou Raportul final? Va intra în uitare Mesajul administraţiei prezidenţiale din 18 decembrie 2006?
