Pleşu, Liiceanu, Patapievici, “O idee care ne suceşte minţile”, „CUVÂNT ÎNAINTE

Noua cortină de fier a memoriei
În 1946, Churchill rostea faimoasa frază „De la Marea Baltică la Adriatica, de la Szczecin la Trieste, o cortină de fier a coborât peste Europa“. În 1989, această cortină de fier s-a prăbuşit. Pe harta Europei au reapărut Europa Centrală şi Europa de Est. Geografia politică şi culturală a Europei s-a recompus, ca într-un joc de puzzle. Occidentul a încetat să mai fie toată Europa, pentru că la Europa s-au adăugat ţările fostului bloc comunist. A urmat declanşarea procesului de integrare în Uniunea Europeană a fostelor ţări captive din Est. Esenţialmente, integrarea a fost o integrare a Estului în Occident. Occidentul devenea astfel, pentru prima oară de la separarea Imperiului Roman în Imperiul de Apus şi de Răsărit, toată Europa, încorporând ca Occident şi fostul bloc comunist.

Dar, prin faptul că reunificarea s-a făcut exclusiv prin occidentalizarea resturilor europene, procesul reunificării a declanşat şi lăsarea unei noi cortine de fier, invizibile, care nu mai opune blocuri militare şi regimuri politice adverse, ci menţine în separare şi stare de incomunicare blocuri de memorie şi regimuri sufleteşti diferite. Noua cortină de fier nu divizează Europa pe o axă geografică (cum făcea cea veche, de la Szczecin la Trieste), ci trece prin sufletul fiecărui european, căruia îi divizează memoria şi îi disociază sensibilitatea.
Oamenii de după fosta cortină de fier au alte amintiri, sunt marcaţi de alte traume, îşi amintesc diferit, suferă altfel, au alt simţ al onoarei şi sunt în alt mod răniţi sufleteşte decât oamenii din fostul Occident. Prin occidentalizarea resturilor europene, parte din memoria europeană, cea pe care a gestionat-o Occidentul, este comună. Cealaltă memorie, a comunismului şi a traumei totalitare care durează nu un deceniu, ci o jumătate de secol, nu este însă comună. Pur şi simplu, nici memoria, nici mărturia oamenilor din Est nu au fost primite în noua memorie colectivă a Europei, care a rămas esenţialmente cea occidentală, de dinaintea căderii cortinei de fier. Noua cortină de fier marchează faptul că memoriile şi sensibilităţile europene formate în timpul primei cortine de fier nu au fost unificate, ci au rămas separate.

Mecanismul a fost acesta. Coborârea cortinei de fier a identificat Europa cu Occidentul; ridicarea ei a restrâns Europa la Occident; cât timp toată memoria europeană s-a refugiat în Occident, esticii s-au identificat cu memoria occidentală; dar când memoria europeană a fost redusă la memoria occidentală, esticii au început să simtă ca în memoria noii Europe nu există o memorie est-europeană. Dar nu numai esticii sunt afectaţi. Noua cortină de fier trece cu adevărat prin fiecare european, deoarece fiecare european are o memorie, iar memoria europeană este divizată: hemiplegică, când europeanul este occidental; rănită şi ignorată, când europeanul este estic.

Cândva, Bronisław Geremek, un estic, a cerut unificarea memoriei europene. Noi, esticii, avem această sensibilitate. Autorii acestei cărţi au plecat de la ideea că divizarea memoriei europene este o consecinţă inevitabilă a inexistenţei unei memorii comune. Iar cheia regăsirii unei memorii comune stă în gestionarea memoriei comunismului. Aşa cum cheia primei unificări europene a fost învingerea fascismului şi memoria comună care a rezultat de aici, cheia celei de-a doua unificări europene a fost prăbuşirea comunismului şi memoria comună care ar fi trebuit să rezulte de aici. Însă comunismul nu a fost învins (s-a prăbuşit singur), iar memoria comunismului nu a devenit comună, e încă flotantă şi bântuie ca un strigoi Europa.

Textele care sunt aduse laolaltă între copertele acestei cărţi au fost scrise independent unele de altele. Unitatea lor spontană face din autorii lor nişte veritabili estici. Problema comună este memoria comunismului, în Est, şi refuzul ei, în Occident.

Andrei Pleşu disecă asimetria Est/Vest în ce priveşte memoria comunismului, constată refuzul memoriei Vestului de a prelua memoria Estului şi face demonstraţia aberaţiei credinţei idealiste în comunism.

Pleşu, Liiceanu, Patapievici, “O idee care ne suceşte minţile”, Humanitas, 2014

Gabriel Liiceanu face anatomia ideii comuniste, care a sucit şi continuă să sucească minţile oamenilor, propunând o reflecţie asupra constituirii memoriei ororii şi o meditaţie asupra dificultăţii de a o mărturisi.

H.-R. Patapievici analizează prejudecăţile cu care mintea occidentală refuză memoria estică a comunismului şi propune o reflecţie asupra efectelor pe care dictatura totalitară le-a avut asupra defectelor noastre.

Toate cele trei contribuţii sunt solidare în credinţa că problema memoriei comunismului este problema centrală a unificării conştiinţei europene.

Pleşu, Liiceanu, Patapievici, “O idee care ne suceşte minţile”

Un comentariu

  1. Prejudecăţile cu care mintea occidentală refuză memoria estică a comunismului necesita o reflecţie asupra efectelor pe care dictatura totalitară le-a avut asupra constiintelor noastre, se va putea face numai dupa parcurgerea chiar foarte tarzie, a proceselor de condamnare a crimelor comunismului de la Lenin pana la Putin, in toate tarile care aspira la democratia occidentala asa cum s-a procedat in cazul nazismului.
    Faptul ca in Romania, acel punct 8 din Proclamatia de la Timisoara a fost sistematic boicotat sub obladuirea esalonului 2 al PCR care a populat partidele politice sub coordonarea lui Iliescu, sta la baza coruptiei politice si economice, care acum incepe sa capete proportii imspaimantatoare, care practic paralizeaza guvernarea si educatia tinerelor generatii.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *