Să nu ratăm clipa
Unirea celor doi duşmani se va produce, fără îndoială, de
îndată ce Franţa se va prăbuşi politic. Întotdeauna aceşti doi
duşmani au fost legaţi organic de Franţa. Catolicismul a reprezentat,
aproape pînă în ultimul moment, ideea ei unificatoare,
fundamentală. Iar socialismul acolo s-a născut doar. Privînd
Franţa de viaţa politică, prinţul Bismarck se gîndeşte să dea o
lovitură şi socialismului. Acesta din urmă, moştenitor al catolicismului
şi al Franţei, este cel mai urît de către germanul
autentic şi poate e o greşeală că reprezentanţii Germaniei se
gîndesc să-i vină atît de lesne de hac, distrugînd Franţa doar
din punct de vedere politic, ca sursă şi început al său. Numai
că iată ce-o să se întîmple dacă Franţa se va prăbuşi politic :
catolicismul îşi va pierde sabia şi pentru întîia oară va face
apel la poporul pe care l-a dispreţuit secole de-a rîndul, lingu-
şindu-se pe lîngă regii şi împăraţii pămînteni. Însă va apela la
popor pentru că nu mai are la cine şi va face apel tocmai la
căpeteniile celui mai sprinten şi mai militant element din
popor, la socialişti. Mulţimii el îi va spune că tot ceea ce propovăduiesc
acum socialiştii a propovăduit şi Hristos. Îi va
denatura învăţătura şi-L va vinde încă o dată pe Mîntuitor,
cum a făcut-o mai înainte de atîtea ori în schimbul stăpînirii
lumeşti, apărînd drepturile Inchiziţiei, care tortura oamenii
pentru libertatea de conştiinţă întru Hristos, întru Acel
Hristos Care nu-l iubea decît pe ucenicul venit la El de bunăvoie,
şi nu pe cel vîndut ori înspăimîntat.
Catolicismul L-a vîndut pe Hristos şi cînd i-a binecuvîntat pe iezuiţi şi le-a
justificat legitimitatea „oricărui mijloc întru înfăptuirea Lucrării
lui Hristos“. Tot întru această Lucrare şi-a concentrat el
toate eforturile, chiar de la început, pentru a obţine stăpînirea
lumii pămîntene, pentru a se întinde, în viitor, peste întreaga
omenire. În momentul în care catolicii şi-au întors faţa de la
acel chip monstruos pe care îl prezentau ei ca fiind al Mîntuitorului,
după sute de ani de proteste, reforme şi altele, şi-au
făcut apariţia, pe la începuturile acestui secol, încercări de a
se organiza în afară de Dumnezeu şi în afară de Hristos. Fără
a avea instinctul albinelor sau al furnicilor, care-şi construiesc
perfect şi fără greş stupi şi muşuroaie, oamenii au vrut să
înalţe ceva în genul unui furnicar uman fără cusur. Ei au
respins unica formulă provenind de la Dumnezeu şi vestită
omului prin revelaţie, singura care-i putea mîntui : „Să iubeşti
pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ şi au înlocuit-o prin concluzii
practice de tipul : „Chacun pour soi et Dieu pour tous“
sau prin axiome savante, cum ar fi „lupta pentru existenţă“.
Neavînd deci instinctul animalelor, graţie căruia acestea trăiesc
şi-şi organizează viaţa fără greş, oamenii şi-au pus cu
trufie toate speranţele în ştiinţă, uitînd că, pentru un asemenea
lucru cum e crearea unei societăţi, ştiinţa e abia în faşă.
Au apărut şi visele. Viitorul turn Babel a devenit idealul, iar
pe de altă parte, teroarea întregii omeniri. Numai că după
aceşti visători s-au ivit curînd alte învăţături, simple şi pe
înţelesul tuturor, cum ar fi : „Jefuieşte-i pe bogaţi, îneacă lumea
în sînge, în rest totul se va aranja cumva de la sine“. Pînă
la urmă s-a mers şi mai departe de aceşti învăţători ; a apărut
doctrina anarhiei, după care, dacă ea s-ar fi putut realiza,
probabil că am fi ajuns din nou la antropofagie, iar oamenii ar
fi fost nevoiţi să ia totul de la început, cum s-a întîmplat cu
vreo zece milenii în urmă. Catolicismul înţelege prea bine acest
lucru şi va şti să-i ispitească pe diriguitorii războiului subteran.
Le va spune : „Voi nu aveţi un centru, o disciplină a faptei,
sînteţi o forţă risipită în întreaga lume, aproape anihilată
acum, odată cu căderea Franţei. Voi fi unificatorul vostru şi-i
voi atrage pe toţi cei ce mai cred în mine“. Aşa sau altfel,
unificarea se va petrece. Catolicismul nu vrea să moară, revoluţia
socială şi noua perioadă socială sînt, de asemenea, evidente
: cele două forţe, fără îndoială, vor trebui să cadă de
acord, cele două curente vor trebui să fuzioneze.
Editura Polirom
Colecţia Biblioteca Polirom
F.M. Dostoievski
Jurnal de scriitor
Traducere din limba rusă de Adriana Nicoară, Marina Vraciu,
Leonte Ivanov şi Emil Iordache
Studiu introductiv de Sorina Bălănescu
Catolicismului,se înţelege, îi vor conveni măcelul, sîngele, jaful, ba
chiar şi antropofagia. Prin aceasta, el trage nădejdea să-şi
prindă încă o dată în cîrlig, în apă tulbure, peştele, anticipînd
momentul cînd, extenuată de haos şi nedreptate, omenirea se
va arunca în braţele lui, iar el se va trezi din nou, de data
aceasta pe deplin şi cu adevărat, singurul „stăpîn pămîntesc şi
unica autoritate a acestei lumi“, atingîndu-şi, în cele din urmă,
scopul. Acest tablou, din păcate, nu este o fantezie. Vă încredinţez
în mod categoric că mulţi, foarte mulţi dintre occidentali
încep să intuiască despre ce-i vorba. Intuiesc, probabil, şi conducătorii
Germaniei. Totuşi, conducătorii poporului german se
înşală într-o privinţă : şi anume că vor învinge şi vor zdrobi cu
uşurinţă aceşti doi duşmani cumpliţi, care-şi vor fi unit forţele.
Ei îşi pun speranţele în forţa Germaniei renăscute, în spiritul
ei protestant şi protestatar împotriva vechii şi noii Rome,
principiilor şi consecinţelor acesteia. Numai că nu ei vor reuşi
să oprească monstrul : le va fi dat să-l oprească şi să-l doboare
Orientul reunit şi noul cuvînt pe care acesta îl va spune omenirii…
În orice caz un lucru pare limpede : îi sîntem necesari
Germaniei chiar mai mult decît ne închipuim. Şi-i sîntem necesari
nu pentru o uniune politică de moment, ci pe vecie. Ideea
Germaniei reunite e vastă, măreaţă şi priveşte în profunzimea
secolelor. Ce-ar avea Germania de împărţit cu noi ? Obiectul ei
îl reprezintă întreaga lume apuseană. Şi-a hărăzit sieşi partea
de apus a Europei, acolo vrea să-şi pună în practică propriile
principii, în locul celor romane şi romanice, şi să devină în
viitor liderul acestui spaţiu, iar Rusiei îi va lăsa Orientul.
Aşadar, două mari popoare sînt predestinate să schimbe faţa
acestui pămînt. Ceea ce spun nu sînt proiecte ale minţii ori
ambiţii : aşa se orînduieşte lumea însăşi. Există evenimente
noi şi ciudate, apar în fiecare zi.
Cînd la noi, mai zilele trecute,se considera că-i o fantezie să vorbeşti sau să visezi la
Constantinopol, în ziarele germane se discuta frecvent posibilitatea
ca noi să ocupăm Constantinopolul ca despre un fapt
dintre cele mai obişnuite. E aproape ciudat, dacă avem în
vedere precedentele raporturi ale Germaniei cu noi. Trebuie
să considerăm sinceră şi puternică această prietenie a Rusiei
cu Germania ; ea se va întări pe zi ce trece, răspîndindu-se şi
consolidîndu-se treptat în conştiinţa ambelor popoare şi, de
aceea, poate că n-a existat un moment mai favorabil pentru
ţara noastră de a soluţiona definitiv Problema Orientului, ca
acum. Probabil că în Germania se aşteaptă cu mai multă nerăbdare,
decît la noi, să punem capăt războiului. Cu toate
acestea, realmente nu poţi garanta acum ce va fi peste trei
luni. Oare vom încheia războiul înainte de a începe ultimele,
fatidicele tulburări din Europa ? Nu se ştie. Nu ştim dacă vom
reuşi sau nu să-i sărim în ajutor Germaniei, dar, în orice caz,
ea contează pe noi nu ca pe un aliat temporar, ci ca pe unul
veşnic. Cît despre clipa de faţă – toată cheia problemei stă în
Franţa şi în alegerea Papei. Din această pricină pot apărea
ciocniri între Franţa şi Germania, acum deja certe, cu atît mai
mult, cu cît există şi aţîţători. În această privinţă, Anglia îşi va
da toată silinţa şi atunci se prea poate să se mişte şi Austria.
Dar despre asemenea lucruri am vorbit de curînd. De atunci
nu s-a schimbat nimic care să infirme părerile noastre anterioare,
ci, din contra, ele s-au adeverit…
Oricum, Rusia nu trebuie să rateze momentul. Parcă mult
timp ar putea să se prelungească această clipă europeană
favorabilă nouă ? Cîtă vreme în fruntea Germaniei acţionează
marii conducători de acum, clipa respectivă ne este cel mai
probabil garantată…
