Ceva de neuitat despre Dinu Pillat

De timpuriu, tatãl meu, mi-a atras atenţia asupra celor nevãzute, cultivându-mi imaginaţia prin poveşti nãscocite de el pe moment. De pildã, când dãdea cu cremã şi lustruia încãlţãmintea, seara, îmi spunea cã pregãteşte pantofii pentru balul de noapte, la care ei pleacã singuri, numai dupã ce se conving cã noi am adormit. De aceea, de sãrbãtoarea Sfântului Nicolae, lãsarea pantofilor la uşã se încãrca de o tainã şi mai mare, cãci numai încãlţãrile aveau parte de venirea Moşului şi doar ele rãmâneau purtãtoarele de daruri în absenţã.
Apoi erau amiezele în care, întorcându-se acasã, mã îndemna sã ghicesc dupã praful de pe pantofi, unde fusese şi dacã nu ştiam rãspunsul, mã conducea imaginar pânã la capãtul oraşului unde, mãrturisea el, fãcea sãptãmânal o vizitã unei familii de iepuri de câmp. Acolo veneau totdeauna sã-şi petreacã vremea cu ei o cârtiţã şi un gândac de gunoi. Pânã la vizuina lor tata era luat de o micã trãsurã trasã de cãluţi, frumos îmbrãcaţi de pãrintele lor, birjarul. Poveştile erau atât de amuzante şi atât de pline de farmec încât de îndatã ce am învãţat literele, le-am pus pe hârtie, ilustrându-le cu desenele mele, de teamã sã nu le uit şi sã nu se piardã.

Urmau şi drumurile pe care tata mi le-a arãta de câte ori deschidea o carte iubitã din bibliotecã. Dupã lecturile din basmele lui Petre Ispirescu, Charles Perrault, Fraţii Grimm, Ion Creangã, Christian Andersen, urma jocul nostru preferat ”dacã ai fi peronajul cutare cum ai fi”, când interpretam împreunã când un rol când altul, fãcând povestea sã coboare în palpabil. Mi-aduc aminte de o înserare într-o poianã de vacanţã, în care ne opriserãm amândoi, dupã ieşirea din pãdure, când l-am întrebat pe tata la ce orã trebuie sã soseascã acolo Albã ca Zãpada şi cei şapte pitici. El a zâmbit şi mi-a spus sã mai zãbovim puţin. Aveau sã aparã din clipã în clipã. Dar cum se lãsase asfinţitul, iar ei întârziau ca niciodatã, lucru pe care nu şi-l putea explica încã, a trebuit sã plecãm. Pe potecã, mai la vale, ne-am întâlnit cu o bãtrânã care cãra cu greu un vraf de vreascuri. Tata i-a luat din spinare povara care o încovoiase şi i-a dus-o pânã în poarta casei. Am şi acum în ochi privirea uluitã a bãtrânei cãreia deodatã îi pierise graiul.
Monica si Dinu Pillat in 1967

Serile, la lumina lãmpii de pe biroul pãrintelui sãu, tata ne citea mamei şi mie din poeţii lui preferaţi şi vocea lui caldã, acompaniatã de gestul mâinii care dirija muzica versurilor, mi-a revelat armoniile sonore ale cuvintelor, puterea lor de a catifela realul, îmbogãţindu-l. Adesea poemele lui Eminescu sau ale lui Emil Botta ori Ion Barbu, din care îi plãcea sã recite, ne însoţeau plimbãrile prin parcuri. Copleşitã de emoţia acelor tainice suprapuneri, îl cercetam vrând sã aflu dacã ceea ce trãiam atunci era o presimţire a raiului. Iar el îmi dezvãluia cã nevãzutul se aratã uneori prin vitraliul naturii şi al literaturii, dar ca sã ne fie mereu aproape, avem a-l chema prin rugãciune ca şi prin faptele noastre bune.
Îl vãd stând în genunchi, la capul patului meu de copil, şi întrebându-mã, la ceasul confidenţelor, ce dar i-am fãcut în acea zi lui Dumnezeu, iar dacã nu gãseam nimic de spus, mã îndemna ca-n dimineaţa urmãtoare sã fiu de douã ori mai bunã şi atentã, pentru cã raiul, mã-nvãţa, rãmâne tot mai mic pânã dispare, dacã n-ai timp sã-l îngrijeşti. Şi ca sã izbutim pe mai departe, în fiecare searã, înainte de culcare, ne cufundam în rugãciune. De atunci pânã târziu, în viaţã, nu am pornit la nici un drum de-acasã, fãrã ca el sã nu mã închine la plecare.

Se împlinesc pe 19 noiembrie 93 de ani de la naşterea lui, iar pe 5 decembrie 39 de ani de când s-a stins. Moartea însã nu a putut despãrţi sufletele noastre unul de altul, pentru cã amândoi am continuat sã fim prieteni cu nevãzutul. Aduc mãrturie un vis de noapte avut de curând. Se fãcea cã eram într-o clasã goalã, studenţii nu veniserã încã la cursul pe care urma sã-l ţin peste puţinã vreme. Şi cum stãteam în încãperea deşartã, m-am simţit deodatã atât de pãrãsitã şi atât de singurã pe lume încât am izbucnit în lacrimi. Dar chiar atunci s-a deschis uşa şi tata a intrat grãbit. Abia sufla, ca dupã alergare.
– Ce faci aici? am bâiguit, ştergându-mi ochii.
– Erai atât de întristatã cã n-am putut sã nu mã-ntorc…

Un comentariu

  1. Respect fata de aceasta familie ,continui sa descopar prin citit cat mai multe despre epoca si obiceiurile vremii. Cartile d-voastra sunt adevarat izvor,va iubim aici la pitesti langa „florica” si golesti!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *