Scrisori de la capătul lumii: Turul întâi al prezidenţialelor văzut din diaspora – maturizarea aşteptărilor

Nu îmi prea propusesem să scriu săptămâna asta despre alegerile prezidențiale din țara, despre cum, practic, de când am emigrat, nu am mai avut dreptul constituțional… să am dreptul constituțional la vot, deși mi-am păstrat cetățenia română, despre demersurile pe care am încercat să le fac pentru a putea vota, despre cum în Noua Zeelandă România are o singură secție de votare, dar aia se întâmpla să fie pe altă insulă, adică e ca și cum ai sta la Zimnicea și nu ai putea sa votezi decât la Reykjavík, călătorind acolo pe banii tăi duminica și întorcându-te în aceeași zi, că luni ai serviciu, despre cum, și dacă ar fi fost o urnă mobilă să vină fix la mine pe stradă, tot n-aș fi putut vota, fiindcă, dacă e să mă iau după informația găsită pe internet, trebuie să mă legitimez cu un pașaport românesc și cu dovada că domiciliez în străinătate, însă eu, ca mulți alții, mi-am păstrat cetățenia, nu și actele românești irelevante aici…

.

..Asta îmi amintește de o întâmplare recentă, când, în România fiind, trebuia să lichidez un cont bancar pe care îl moștenisesm și în care erau cam o suta de lei – nu am să înțeleg niciodată cum e cu „milioanele” din banii vechi, dar cred că suta nouă nu e deloc pe aproape de puterea unui „Bălcescu” albastru. Ca să am mai multe șanse, m-am dus chiar la sucursala de provincie unde contul fusese deschis. Îmi era teamă că banii nefolosiți vor atrage comisioane sinistre, că o mai pățisem. Cu certificatul de deces al titularului contului și cu certificatul meu de moștenitor, am crezut că se poate rezolva. Banca respectivă, însă, mai exact funcționara de la ghișeu, a decis că măreața sumă nu poate fi pur și simplu extrasă, că trebuie să îmi deschid eu un cont în care să fie transferată. Și suma, și problema. Aș fi acceptat și absurditatea asta, numai să scap de acolo, însă aici a apărut un mic obstacol: plecat find din tară din secolul trecut, nu aveam buletin. Am crezut că pașaportul meu, ce-i drept, de alta culoare și cu Coroană Regală pe el, e destul să îmi dovedească identitatea. Se pare, însă, că nu. Avea doua hibe: nu puteai gasi în el „domiciliul stabil” din Noua Zeelandă și nu continea CNP-ul românesc! Am rugat ca banii să fie donați unei cauze caritabile, oricare, numai să terminăm povestea, dar nici asta nu s-a putut, că nu erau încă banii mei. Apropiindu-se ora închiderii și fiind nervoasa amiază de vineri, când tot orașanul vrea sau trebuie să plece la țară, doamna de la bancă a venit cu o propunere de excepție: să mă duc eu, care abia ce zburasem preț de… trei zile și timp de… doua mii de euro tocmai ca să fiu acolo în carne și oase, la notar, și să fac eu cuiva o procură ca să ma reprezinte luni ca și cum aș fi fost acolo eu însumi, în carne și oase!…

… între timp a trecut turul întâi al alegerilor prezidențiale și rezultatele pur numerice nu ascund, pentru mine, nicio mare surpriză. Ma miră, totuși, discrepanța dintre dorința clară (și repede preluată în media) de a vota a unora și, în cifre absolute, participarea foarte redusă a românilor din țări unde ei s-au mutat cu sutele de mii, în special Italia și Spania. Am văzut pe internet că acolo au fost organizate urne în regiuni, proporțional cu populația, dar nu și cu așteptata prezență la vot. Am găsit relatări despre cozi, distanțe mari de străbătut, formalități aiuristice. Dacă prezența de numai 52% în țară – mă bazez pe cifre aproximative, așa cum le am la dispoziție la ora când scriu – poate confirma volatila scuză că „românul e scârbit de politică”, absența a 90% (aproximativ) dintre potențialii alegători din diaspora semnifică un lucru încă și mai profund. Mulți vor spune că actuala putere de la București manevrează în avantajul ei. Nu știu, e posibil, poate chiar probabil, dar mai relevant mi se pare a înțelege cam ce îi determină, tradițional, pe emigranți să nu se deranjeze la vot.

Ca unul plecat afară eu însumi, cred că în Occident românul luptă, simplist, pentru câteva chestii care îl fac să se simtă bine în ochii lui, ai localnicilor și ai celor lăsați în România (prioritățile nu vin neapărat în această ordine). De-aia românul nostru, fie că e IT guru, fie că e căpșunar, în duminica alegerilor va face probabil câteva dintre aceste lucruri:
– va sta cu familia, că se văd rar în timpul săptămânii;
– va munci ca să câștige un ban în plus;
– va repara, îmbunătăți, strica oarece la casă, curte sau mașină;
– va încerca să rezolve prin Skype niște necazuri din țară, de obicei legate de bani;
– va trimite niște bani, dacă nu cumva e deja în România cu bani cu tot;
– va merge la pescuit, fotbal, drumeție, ceva ce ii plăcea și în țară să facă sau abia s-a molipsit;
– va găti niște mâncare tradițional românească împreună cu alți români de acolo;
– va constata că poate s-a îmbătat, nu tare, ci cât să se simtă ca e weekend;
– va avea o remușcare că sunt alegeri, dar va fi adesea prea departe sau prea târziu;
– va considera că nu mai e român destul ca să îi pese, fiindcă destinul lui și al urmașilor e deja cam 100% în altă parte.*

Dintre aceste zece posibilități concomitente, mă opresc doar la ultima, singura definitorie pentru evoluția ex-românitații care trăiește afară – integrarea.

Mulți dintre cei care au succes categoric, constant și confirmat în Occident se vor considera integrati. Copiii lor vor fi bine primiți la școli bune, adesea private, deci scumpe, fiindcă părinții sunt nu doar integrați, ci și acceptați.

Doar foarte puțini dintre acești foști români se vor identifica după trei simple criterii – banii, banii și… banii. De obicei, asta e categoria frustrată, marginalizată și uneori bănuită că ar fi de sorginte securistică. Aceasta categorie lua oricum serios în calcul votul din România – în fond, dacă ar fi trăit acolo, la pensie ar fi putut să ajungă și administratori de bloc sau măcar șefi de scară.

Ceilalți foști români adaptați la viața de dincolo sunt ceea ce România pierde: Săraci sau bogați. Sportivi de performanță sau bolnavi incurabil. Foști comuniști sau doar tehnocrați. Tânărul drogat sau baba bisericoasă. Eu, peste douăzeci de ani, moțăind în căruciorul electric sau copila ta pianistă, cititorule acum din Brașov dar atunci din Taipei. Toți care avem potențialul să nu mai trimitem niciun ban și niciun gând în România, NOI suntem motivul principal pentru care diaspora nu a votat în general, nu EI. Dar de data asta s-a întâmplat ceva diferit. Am început să credem ca e posibil.

Scrutinul din 2 noiembrie a înregistrat cea mai mare prezență a alegătorilor din diaspora, lumea a stat la cozi, unii au rămas pe dinafară la ora închiderii, autoritățile au fost acuzate și insultate. Nu vreau să scuz pe nimeni, însă aglomerația a depășit așteptările. Clar! Totuși, dintr-un potențial de poate două milioane de expatriați ce ar putea avea drept de vot, numai vreo 160 de mii s-au înghesuit la urne. Dacă Guvernul Ponta (un fel de arbitru-jucător în competiția prezidențială!) își va face treaba, la turul al doilea, cel decisiv, vor fi destule posibilități pentru toți votanții din străinătate. Dacă nu, abia atunci putem ridica serioase semne de întrebare. Acum, nu. Iată clasamentul primului tur în diaspora:

Klaus Iohannis – 46,1%
Victor Ponta – 16%
Monica Macovei – 15,1%
Elena Udrea – 10%
Dan Diaconescu – 4,5%
Călin Popescu Tăriceanu – 2,9% etc.
(Sursa – Cotidianul.ro)

Și, spre comparație, clasamentul rezultat din puținele voturi exprimate în Noua Zeelandă, țara cea mai îndepărtată geografic și, probabil, cea mai avansată democratic dintre destinațiile favorite ale emigranților români:
Klaus Iohannis – 66 de voturi
Monica Macovei – 28 de voturi
Elena Udrea – 13 voturi
Victor Ponta – 7 voturi
Călin Popescu Tăriceanu – 6 voturi etc.
(Sursa – Asociația Doina, precizez că nu am calculat procentajele, fiindcă numerele pure spun mai mult.)

E de așteptat ca între românii din străinătate participare la vot pe 16 noiembrie să bată toate recordurile. Nu este nici vina absolută a vreunui curent pro-băsist sau anti-PSD-ist, nici măcar meritul absolut al vreunui candidat cu nume germano-latin. Eu sun convins că este maturizarea așteptărilor pe care acum le are imigrația romanească din Occident.

(va urma)

Câți dintre cititorii din România se întreabă de ce pe la începutul acestui text am introdus o întâmplare pe care am trăit-o la o bancă din țară?

Invercargill, 04/11/14
________
* Sunt chiar curios – dacă trăiești în altă țara, te rog să îmi lași un comentariu sub articol, să văd cam câte dintre cele de mai sus vi se aplică și vouă. Mulțumesc!

2 Comentarii

  1. Stelian Doroftei says:

    Frumos spus, Alex.Doar ca din multele optiuni, ai uitat sa o mentionezi pe cea mai actuala: „mers la vot”. Sintem, tu de partea unde incepe calendarul votului si eu de partea unde aproape se termina: Mexico.
    Eu am fost si pe 2 noiembrie, a fost bine si frumos, si voi mai merge si pe 16, sint doar vreo 100 de km pina la ambasada, si am fost foarte bine primiti (imi pare rau pentru ceea ce au trebuit sa traiasca rezidentii din Europa de vest, sint si eu indignat alaturi de ei).
    M-a amuzat povestioara ta cu aventura bancara, dar, crede-ma, nu e unicul loc in care se intimpla asta. O banca celebra, care era la un moment dat cea mai mare din lume (HSBC, mai exact), a avut nevoie de aproape 45 de zile si 4 vizite la „ejecutivo” ca sa faca o actualizare de nume si adresa. Schimbul a fost efectuat dupa 92 de zile, timp in care accesul la cont nu se putea face nici pe net, nici pe telefon, doar la ghiseu; si pe bancomat, din fericire.
    Bineinteles ca e o manevra a candidatului-jucator, eu ma intreb de unde naiba vin voturile pentru el? E asa de stufos personalul ambasadelor si consulatelor?!?!?!

    • Ai dreptate, Stelian. Prima conditie ca sa votezi e sa fii pe acolo. Te rog sa urmaresti acest spatiu. Peste cateva ore trebuie sa apara continuarea articolului meu despre alegeri. Hasta manana!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *