Formele de violență și măsurile restrictive împotriva evreilor din timpul regimului Antonescu nu au fost unitare pe teritoriul țării și cu atât mai puțin în teritoriile ocupate după 22 iunie 1941. Centrul dictatorial a fixat liniile directoare și politicile mari în „problema evreiască”, lăsând autorităților locale marjă de manevră ca modalitate de autoadministrare și sursă a inițiativei „de jos”.
O veritabilă emulație între diferite centre de putere și administrații locale a fost declanșată, fiind imaginate adaptări la specificul locului a politicii generale. De multe ori, „politici locale” precedau și inspirau politica generală sau inițiative locale în alte părți. La fel de des, centrul intervenea corector și ponderator, atunci când radicalismul și vizibilitatea violenței sau, dimpotrivă, permisivitatea excesivă aduceau prejudicii politicii generale.
S-a scris puțin despre dimensiunea policratică a regimului Antonescu, or acesta este un subiect care merită maximă atenție. Dacă ni-l imaginăm guvernând ca un tiran de modă veche nu înțelegem decât o parte din poveste. La fel ca și Hitler, Antonescu a știu să încurajeze competiția „de soluții” dintre diferite centre de putere în folosul politicii generale. Evreii din România și teritoriile administrate de România după 22 iunie 1941 au murit și au suferit ca rezultat al acestei politici generale, dar și ca o consecință a diferitelor inițiative și adaptări locale ale politicii antonesciene.
Iată un centralizator făcut în 1943 de o instituție subordonată Președinției Consiliului de Miniștri cu modul în care autoritățile locale înțelegeau să aplice restricțiile la aprovizionare impuse evreilor în zona Moldovei.
Sursa documentului: Arhivele Naționale ale României, Fond Președinția Consiliului de Miniștri, Dosar 354, fila 4.
