Candidaturile validate la preşedinţia României ale doamnelor Monica Macovei şi Elena Udrea marchează o premieră pentru scena politică autohtonă: va fi pentru prima dată, după 1989, cînd vom avea două femei angrenate în cursa electorală supremă. Şi, dacă e să anticipăm puţin scorul pe care e probabil că îl vor înregistra fiecare dintre cele două, vom mai avea încă o premieră: va fi pentru prima dată cînd o femeie angrenată în competiţia electorală supremă va lua la vot mai mult de un proc ent. Întrebare: va reuşi vreuna dintre cele două să treacă de 5%? Să spunem că am mai avut o candidatură, atît de discretă încît acum e aproape dată uitării – în 2000, cînd Graţiela Bîrlă a obţinut aproximativ jumătate de procent. De asemenea, în 2004 a mai fost ceva care a semnănat destul de mult cu o candidatură a unei femei la preşedinţia României – atunci cînd Lia Roberts a abandonat competiţia, înainte de declanşarea oficială a acesteia – nu din lipsă de semnături, ci în urma evaluării şanselor de a înregistra un scor măcar decent.
Acest fapt nu e chiar ceva obişnuit pentru scena politică românească a ultimului sfert de secol. Pînă la aceste candidaturi la funcţia supremă în stat, din unghi de vedere politic, cea mai înaltă funcţie deţinută de o femeie a fost cea de preşedinte al Camerei Deputaţilor – mandatul Robertei Anastase. Au mai fost sau sînt „in charge” şi alte femei cu pozitii politice de top – în Europa (comisar european, europarlamentar) sau în ţară (în ministere sau la vîrful primăriilor) – sau în domenii publice, stîns legate de cîmpul politic (şefie de Parchet ori DNA) – însă, statistic, numărul femeilor cu asemenea tipuri de implicare este foarte mic. Despre aceasta, dar şi despre multe alte aspecte conexe ale prezenţei public-politice este vorba într-o carte coordonată de Andreea Paul-Vass, „Forţa femeilor în politică”, publicată de editura Polirom.
Într-una din declaraţiile de presă consemnate în cadrul impresionantului turneu de promovare al acestei cărţi, Andreea Paul-Vass, coordonatoarea proiectului, spunea în felul următor: „Eu mă bucur că expresia (forţa politică a femeilor) prinde, că femeile încep să conştientizeze forţa pe care o au şi că devin tot mai dispuse să o folosească în scopuri constructive. Bărbaţilor le place să spună că femeia este un mister de neînţeles. S-o lăsăm aşa, pe moment. Important este să acceptaţi că vă sîntem partenere de jure şi de facto, că avem aceleaşi drepturi şi aceleaşi obligaţii, că merităm acelaşi respect. Util ar fi şi să nu confundaţi înţelegerea cu controlul.”
Revenind la carte, să spunem că e un volum multietajat – cu un mix impresionant de texte care conţine multe şi foarte bogate perpective ce privesc implicarea (sau neimplicarea) femeilor în cîmpul public (public, nu doar politic!). Este, desigur, un volum care include abordări „de gen”, dar şi foarte multe abordări – cele mai multe, de fapt – care transcend această perspectivă de gen.
În carte sînt adunate mărturiile sau eseurile a mai bine de 80 de nume cunoscute ale scenei publice româneşti, iar contribuţiile acestora sînt grupate în trei secţiuni. Una dintre ele include confesiuni ale femeilor care activează în politică – de la eşaloanele europene, pînă la cele local-regionale. Sînt poveşti despre succes, dar şi despre foarte multe capcane şi obsetacole pe care le au de înfruntat femeile, într-o lume în care – cum se spune – „o femeie trebuie să muncească de două ori mai mult decît un bărbat pentru a i se recunoaşte jumătate din meritele ce i se recunosc bărbatului”. Apoi, un al doilea calup – istorisiri despre realizări profesionale remarcabile ale femeilor în domenii extra-politice. În fine, într-o amplă şi consistentă secţiune: texte scrise de bărbaţi (fie politicieni, fie lideri de opinie) în care aceştia vorbesc despre implicarea politică a femeilor, despre mituri, obstacole şi reuşite.
Închei acest succint semnal despre o carte ce merită citită şi, fie şi selectiv, tematic, recitită, cu un pasaj dintr-un text generos al lui Valeriu Stoica, un text care problematizează condiţia femeii în societatea românească: „fără să am datele unei cercetări sociologice referitoare la acest tip de discriminare, intuiesc însă că societatea românească păstrează încă, în mai toate straturile ei, cutume şi tradiţii de natură laică sau religioasă în care reprezentarea superiorităţii bărbatului în raporturile cu femeia rămâne dominantă. Nu este deci surprinzător că disproporţia reprezentării de gen în spaţiul politic din România este atât de mare faţă de cele mai multe ţări din Uniunea Europeană. Această disproporţie nu este doar consecinţa lipsei de apetit a femeilor pentru politică, ci şi, mai ales, rezultatul lipsei de apetit a societăţii româneşti de a vedea mai multe femei angajate în jocul puterii. Mai direct spus, această disproporţie nu este determinată de aplicarea unui program de discriminare a femeilor în politică şi nu poate fi înlăturată peste noapte prin aplicarea unui program contrar. Cred că nu vom putea rezolva problema discriminării femeilor în politică fără să creăm nu doar cadrul juridic al egalităţii de şanse, ci şi o nouă ţesătură de mentalităţi care să permită această egalitate în întreaga societate românească.”
