Cei trei muşchetari

In adolescenta am avut norocul de a avea un coleg de clasa, azi medic in Germania de Nord (pensionat), ai carui parinti posedau, in splendide editii ilustrate, operele complete ale lui Alexandre Dumas-tatal. Pe linga atitea alte motive, iata o excelenta cauza de a cultiva prietenia bunului si inteligentului coleg! Le imprumutam pe rind si le citeam cu nesat. (Poate numai „Contele de Monte-Cristo” il citisem nitel mai de mult pe romaneste, iar „Cei trei muschetari” intr-o versiune germana).

Apoi, spre tristetea si nedumerirea mea am vazut ca treptat aceste romane, care se bucurasera 100 de ani de o popularitate coplesitoare, au cazut in desuetudine. Am relatat unui amic american, om fin, cultivat, poet, cum, prin 1984, facind o vizita la Marsilia, baiatul meu de 7 ani a luat niste pietricele de pe insula unde nevinovatul si fictionalul Edmond Dantes petrecuse incarcerat 20 de ani spre a le duce cadou unui baietas de aceeasi virsta. Amicul american m-a intrebat cu sincera mirare: cum, astazi mai citeste cineva „Contele de Monte-Cristo”? In plus vizionasem o jumatate de duzina de filme avind ca tema „Cei trei muschetari”, care mai de care mai proaste, mi se pareau aproape niste parodii intentionate fata de roman!

Asta vara insa am constatat spre bucuria mea, rasfoind paginile literare ale ziarelor italiene si franceze ca se vorbea acolo despre o anume renastere sau macar re-evaluare a lui Dumas. Editura de mare prestigiu si circulatie Robert Laffont i-a inscris principalele romane in ciclul sau „Bouquins” (un fel de „Pleiade” mai popular si mai ieftin, prin format, ca si prin selectia autorilor) iar criticii ii descopereau lui Dumas-Tatal tot soiul de calitati artistice si simbolice. Bun prilej mi-am zis, sa reiau macar ciclul muschetarilor sa vad cum imi suna acum, 40 de ani mai tirziu.

Fara intirziere, am descoperit la rindul meu insusiri pe care, adolescent, nu le banuisem macar, dar am si inteles mult mai bine popularitatea de lunga durata a francezului de acum 150 de ani. Am inteles dece Proust pretuia atit de mult „Vicontele de Bragelonna”, dece un Robert Louis Stevenson il punea indata dupa Shakespeare in scara sa de valori, dece un critic de talia lui Dominique Fernandez vorbeste despre ciclul dumasian ca despre un echivalent modern „In cautarea barocului pierdut” – ca sa citez citeva, putine, cazuri de stima si admiratie.

Intr-adevar, Dumas, isi propune (si in buna masura chiar realizeaza) o adevarata versiune a istoriei franceze, o versiune romantata, o versiune mitizata, dar credibila si chiar documentata: cel putin pentru secolele 17 si 18. Dar cum, mi se va replica, tocmai azi, cind suntem angajati intr-o vasta actiune de eliminare a miturilor din istoria nationala, vine cineva sa ni-l dea drept exemplu pe acest vetust favorit al maselor cititoare de odinioara? Voi raspunde: distinguo.

Intii de toate Alexandre Dumas are modestia inteligenta de a prezenta ciclul muschetarilor sai, o felie buna din istoria Frantei, sub forma naratiunii fictionale, iar nu a istoriei legitime si factuale. Apoi insa, dar nu mai putin importanta, e insasi viziunea istorica ce se ascunde indaratul sau in interiorul naratiunii. Sigur, in prim plan sunt cavalcadele si duelurile, gesturile de eroism si sacrificiu, replicile spirituale si personajele simpatice sau diabolice. Pe planul al doilea gasim valori, si anume valori de care in ziua de azi avem mai multa nevoie decit atunci cind au fost compuse cartile: curajul, loialitatea, prietenia, compasiunea, iuteala mintii, o pietate voioasa si degajata, dragostea, cinstea, onoarea si atitea altele inca. Ele ne sunt infatisate destul de direct, fara jena oblica, sunt in romanele lui Dumas lucruri de la sine de inteles, ca si condamnarea viciului si a raului.
Pe planul al treilea insa descopera cititorul matur si reflexiv un lucru inca si mai important: cum anume propune Dumas-Tatal sa citim istoria Frantei din perioada respectiva. Iar aceasta lectura e departe de a fi hagiografica; ea este putin melancolica, dar oricum profund serioasa si ingenioasa, vrednica de atentie. „Cei trei muschetari”, „Dupa 20 de ani”, „Vicontele de Bragelonna” ne arata trecerea Frantei de la un regim feudal, descentralizat la monarhia absoluta si centralizata a lui Ludovic al XIV-lea, proces de mare insemnatate care, in fond, fie chiar in feluri nitel diferite, s-a petrecut in mai toate statele Europei, mai ales cele ale Europei Apusene. Potrivit naratiunii lui Dumas, procesul nu a fost simplu si linear, ci a fost chinuit, intortochiat, paradoxal. Athos, Porthos, Aramis, D’Artagnan sunt aparatori fideli ai puterii regale, dar in acelasi timp exemplifica prin excelenta valorile si insusirile cavaleresti-feudale, ale acelui anarhism individualist care a predominat vreme de secole in Europa. Ei bine, direct sau indirect, tocmai ei, exemplare inegalate ale opozitiei, ajung sa contribuie la victoria unui sistem rationalist, absolutist, ordonat si sistematic. Istoria, pare sa sugereze Dumas, isi atinge scopurile prin antiteze, nu neaparat prin intentii deliberate.

Are dreptate autorul? Unii il vor lua in deridere, altii vor cadea pe ginduri. Mie nu mi se pare infantila sau superficiala viziunea istorica a lui Dumas. Dimpotriva, daca privesc mersul istoriei mi se pare ca se pot gasi si destule alte exemple. Oare in Romania ultimilor 100 de ani nu s-ar putea gasi anume paralele? Oare nu cumva s-a produs sau se produce inversul fata de planurile si gindurile celor care isi imagineaza ca manipuleaza istoria? Sau, spus in alte cuvinte, nu cumva mecanismele istoriei au o dinamica a lor, independenta de poftele si vointele oamenilor de la putere? Daca raspunsul la intrebarile acestea e afirmativ, atunci poate ca planurile politice ale cirmuitorilor ar trebui sa fie mai flexibile, mai vagi, mai atente la concret, iar nu poruncitoare si triumfaliste. Iata ce deduc eu din lectura modesta a lui Alexandre Dumas.

Virgil Nemoianu, Bethesda, MD, septembrie 1998

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *