Un interviu nu este niciodată ușor. Nici măcar atunci când, în sfârșit, te pregătești să pleci după cele cinci minute în care angajatorul te-a deranjat, poate, că întrebări personale. Sau atunci când aștepți, emoționat, minute întregi pe hol, aparent fără să ți se acorde prea multă atenție. Îți dai seama că nu ai vrea să lucrezi între-o firmă unde se așteaptă atât pentru o întrevedere programată.
Cei mai mulți dintre noi se conformează, acceptă să răspundă la întrebări iscoditoare despre viața personală fără să realizeze ce se întâmplă (doar după ce au plecat își dau seama de impertinența angajatorului care, poate, nici nu avea de gând îi angajeze) sau acceptă tacit situația atunci când au ajuns la capătul răbdării iar familia așteaptă acasă un om cu o slujbă și nu un șomer decepționat.
Găsim multe sfaturi despre cum să ne pregătim pentru interviu, ce să zicem, cum să ne comportăm (deși limbajul non-verbal este cel mai greu de controlat pentru un om normal), cum să acționăm după interviu sau cum să fim plăcuți. Îmi amintesc de o reclamă la E-jobs, dacă nu mă înșel, în care potențialul angajat află despre viitorul angajator că iubește motocicletele și se prezintă la interviu cu o cască pentru a-l impresiona pe angajator. Și chiar o face, dar în reclamă, evident. Nu o să-ți spună nimeni că realitatea nu este asta. Că nu ne putem prezenta la interviu cu ceasuri elvețiene, coafuri sofisticate, inele de aur, mașini sport sau arme de vânătoare. Și chiar dacă, prin absurd, am face-o, nu ar însemna înșelarea realității?
Ce înțelegem, așadar, de aici: eu afișez o imagine falsă pentru a fi acceptat, ca apoi, dacă devin angajat, să mi se cunoască adevăratele interese pentru obiectul sau hobbyul respectiv. E o situație similară ca în timpul anilor de liceu sau facultate: prima dacă când îți întâlnești profesorii încerci să le arăți că tu ești cuminte, citești mult, ești inteligent și te interesează sincer materia aceea. Ca profesorul să rămână cu o impresie pozitivă mult timp. Și, de obicei, așa se și întâmplă. Spuneți-mi dacă nu ați avut și voi un coleg/ o colegă asemănătoare?
Pe de altă parte, nu este recomandat să spui ceea ce simți cu adevărat. Părerile tale vor trebui împărtășite altă dată, deocamdată e frumos să răspunzi onest despre lucruri pe care le știi. Uneori, angajatorii te prind în capcană fiind foarte prietenoși cu tine, te fac să crezi că ai dat de șeful ideal. Așa că te deschizi după jumătate de oră de conversație și spui ce simți tu cu adevărat despre el, despre companie, ba chiar faci și reproșuri sau povestești despre eșecurile din trecut, convins că stai în fața unui om care te înțelege, care empatizează cu tine și care nu te va judeca. Rezultatul? Nu te mai caută nimeni, deși ai putea crede că sigur vei fi ales.
Oamenii se duc adesea la interviuri pentru a se angaja la munci care nu le face plăcere. Din nevoia de bani. Acesta este unul dintre motivele pentru care vedem prea puțini oameni fericiți când luăm metroul spre casă în orele de vârf. Există multe sfaturi despre cum să te comporți la interviu, dar prea puțin despre alegerile nefericite. Probabil că banii primează aici, prea puțin ne gândim la ceea ce ne place.
Subiectul acesta este lung și nu dorește nimeni să-l audă. Ceea ce ne place nu ne aduce în majoritatea cazurilor bani, ce nu ne aduce bani devine nefolositor, prin urmare facem compromis după compromis de-a lungul vieții. Totuși, se mai găsesc și oameni fericiți cu jobul lor. De aceea trebuie să-i căutăm și să le cerem sfatul, să descoperim secretele unui angajat sau liber profesionist mulțumit de ceea ce face, sfaturi despre cum să nu vezi jobul ca pe o muncă obositoare și stresantă, ci mai degrabă ca un mijloc de-a te împlini, de a schimba ceva în lumea asta, de-a ajunge la un echilibru între viața personală și serviciu.
