Infern/infernuri

De fiecare dată când mă gândesc la infern, nu îl pot imagina decât la plural, ca pe o succesiune de tonuri, de culori şi de miasme. Nu este în acest decor nimic medieval sau fabulos, nici o tentativă de a colora peisajul cu valuri de pucioasă care înghit fiinţele damnate, ca într- o ilustraţie dantescă de Doré. Totul are un aer familiar şi term, evocând paginile lui Buzzati din călătoriile sale subterane. Ca şi Buzzati, mă simt la locul meu în acest infern al secolului meu, ca şi el probabil că nu voi evada niciodată din labirintul de metal încins care ne absoarbe ca o pâlnie gigantică, în fiecare dimineaţă.

Infernul meu înseamnă frecarea monotonă, fizică şi terifiantă de cei care se află alături de tine şi pe care nu îi întâlneşti decât în acele dimineţi în care nu se mai aude în jurul tău decât acel uruit surd şi tenace pe care îl provoacă zbaterea de dragon a metrourilor.Miriade de fiinţe care se încrucişează,miriade de fiinţe care aleargă, se înghesuie, transpiră, murmură, schiţează automat gesturi, înalţă ochii către un cer care este înlocuit de un planşeu mat, se adună, se opresc, înaintează, îşi vorbesc sieşi neauzite de nimeni, se scarpină în urechi, îşi examinează delicat şi tandru mucozităţile, îşi citesc cărţile lor motivaţionale, îşi scriu mesajele lor pe ecranele tactile care pălpâie asemenea unor lămpi de miner în întuneric, îşi ating mecanic obrazul, îşi aranjează atent coafura în oglinzile telefoanelor, îşi aşteaptă ieşirea din vagon cu o privire în care nu se mai află decât un sirop mâlos de oboseală atroce, un cosmos a cărui divinitate este zumzetul se iveşte din culoare şi se înalţă în cerul staţiei de metrou, arcuind prin aer la fel cum se arcuiau, în nopţile arabe, spiritele eliberate din captivitatea seculară, inundând materia sonoră cu un val de aer stătut.

Infernul meu înseamnă şi vuietul în care mă înnec, în clipele în care îmi dau jos căştile şi mă avânt în acest ocean agitat de sunete şi de fragmente de lumină. Este o limbă purulentă, din care sensul a dispărut, urletul a înlocuit dicţiunea, iar claxoanele punctează acest efort de articulare ce nu mai are nimic omenesc. Doar buzele lor se mişcă, le pot vedea cum rostesc imprecaţii şi strigă spre cerul peste care plutesc cabluri şi fire de înaltă tensiune, corpurile lor sunt agitate de această forţă care îi locuieşte şi îi animă, ca pe nişte automate decapitate. Dacă te apropiii de ei, le poţi vedea gingiiile violete şi dinţii galbeni şi le poţi simţi duhoare retrezită în fiecare dimineaţă. Limba nu mai este limbă, ci un continuum de consoane întrerupte de lovituri de ciocan pneumatic, gurile lor sunt orificiile din care se naşte acest glas gigantic, un glas în care se adună toate glasurile oraşului, un glas frenetic şi tehnologic, un glas cu modulaţii de himeră, un glas din care nu poţi desluşi decât acest cântec al singurătăţii, disperării şi morţii.

Infernul meu înseamnă acest cer pe care îl privesc, alături de alţii, în clipele în care mă opresc la intersecţie. Diferite anotimpuri, diferite game, diferite chipuri, diferite şoapte care ajung până la mine, diferite bucăţi de zid pe care le întrevăd. Un peisaj încremenit, în care se schimbă doar ora citită pe ecranul din intersecţia publică. Suntem prizonierii acestui insectar, iar picioarele noastre nu se mai pot mişca din această hârtie de muşte. Infernul este această aşteptare, la capătul căruia nu se mai află decât un poster din care zânbeşte acelaşi detergent fericit. Dacă întorci capul, seminţii de reclame au coborât în jurul tău. O lume de peturi şi de conserve, ca într –un final de film de Godard. Şi cerul pe care îl întrezăresc, alături de alţii. Nori, fum, dimineţi, traversări, cronometrări şi paşii pe care îi aşezi, mecanic, unul după altul, mergând spre infinit.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *