Fragmentul prezent este extras si tradus din manuscrisul ȋn engleză al volumului Shakespeare’s The Tempest and The Elizabethan World ( 267 pag.), apărut la Editura Publica din București ȋn martie 2014. Textul de față a fost pregătit pentru conferința Enthousiasmos-Teatrul și Comunitatea, organizată la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică din București ȋn septembrie 2013 cu contribuția autorului – și publicat ulterior ȋn revista Concept.
Învățând să uite de stigmatele mai vechi sau mai noi, Londra secolului XVI devine treptat inima unei civilizații cosmopolite, al cărei imaginar colectiv își caută formele de expresie comune prin eveniment, narațiune și expresie dramatică. În suburbiile afluente, nesupuse jurisdicției municipalității, modalitățile și sursele de amuzament sunt vaste iar preponderența lor aici se poate corela cu factorii demografici și locativi. Entitățile moderne distincte ale teatrului, tavernei, băii publice și ale casei de toleranţă adeseori își împart spațiile și funcțiile într-o logică sibarită a divertismentului total.
De-a lungul malului de nord al Tamisei, între Knight Riders și Bridge Streets, se întinde piața de pește, în vreme ce pe malul de sud, nesupus jurisdicției orașului, se află lupanarele, arenele de luptă pentru animale, teatrele-hanuri și tavernele. Cum de au reușit să-și câștige reputația peste veacuri asemenea bombe? Pentru doar câțiva penny, teatrele-hanuri din Southwark permit accesul general la spectacolele de după-amiază, prezentând consumatorului liste nesfârșite de delicii epicuriene, de la măruntaiele preparate în sânge și berea casei servită 24 de ore din 24, până la prostituate pubere și puberi prostituați amestecați printre băutori. Tinerii, nobili cu precădere, se dedică plăcerilor clandestine, protejați de mantii și măști. În acest mediu hibrid, viața de noapte și teatru, producțiile scenice originale sunt la mare căutare. Dacă primul teatru al Londrei a fost ridicat când Shakespeare avea numai 12 ani, în anii ’80, când dramaturgul se mută în oraș, companiile profesioniste sau de amatori abia dacă mai pot fi numărate. Putem să ne imaginăm numai problemele legale generate de disputele în jurul drepturilor de autor sau de acordarea licențelor de funcționare. Cei mai de seamă aristocrați ai Angliei susțin financiar propriile companii teatrale: înșiși lorzii Oxford și Buckingham sprijină această modă a companiilor private angajând proprii actori, în număr de trei sau patru, ajutați de câte un băiețandru bun la toate, distribuit de obicei în rolurile feminine. În același timp, teatrul de divertisment devine un fenomen endemic al noii suburbii sărace, unde glumele suculente, ironia mușcătoare și umorul de factură îndoielnică fac subiectele dramei clasice de nerecunoscut. Însă, în pofida etichetei de localuri de toleranță, teatrele-hanuri ale Londrei protestante se vădesc locuri libere, unde clienții își pot face confesiuni unii altora fără să aibă a se teme de polițiști sau de cenzori, iar tinerii literați își pot satisface pasiunea de nestăvilit pentru diatriba politică.
În Southwark, atmosfera de efervescență se mai datorează și existenței tipografiilor . La numai câțiva iarzi de teatre, celelalte fabrici ale culturii moderne creșteau în ritm accelerat. Imprimeriile Caxton, atât de familiare lui Marlowe după 1590, tipăriseră deja în 1525 Biblia engleză în traducerea lui Tyndale și stabiliseră o relație stabilă cu congregațiile interesate în achiziția scripturilor pentru lecturile publice, cât și pentru uzul privat al știutorilor de carte. În 1549, Cartea rugăciunilor pentru uzul zilnic de Thomas Cranmer impune standardele noi ale englezei liturgice. Publicate în 1557, Miscelaneea lui Totell adună între coperți sonetele lui Thomas Wyatt și ale contelui de Surrey, inaugurând metrica limbii literare. Afacerile cu tipărituri funcționează numai datorită numărului în continuă creștere al cititorilor, care în 1600 atinge o treime din populația masculină a regatului. Transformarea englezei într-o limbă modernă este legată de comerțul abundent cu cărți. Acesta devine posibil și grație acțiunii de cataliză socială a teatrelor în jurul cărora se vând tipărituri ca traducerea lui Florio a eseurilor lui Montaigne, sau ca „Peregrinul Pasionat”, o colecție de sonete anonime publicate în 1599 unde se pot recunoaște amprentele lirice ale lui Marlowe, Shakespeare sau Raleigh. Traducerile din franceză, italiană și spaniolă se vând aproape la fel de bine ca scrierile părinților protestanți, căci puritanii, ca primi cititori ai scripturilor în engleză, voluntariază acum în școli de gramatică pentru toate vârstele, unde regulile sintaxei se învață pe texte literare autohtone.
După încoronarea Elisabetei, practica spectacolelor anti-catolice în biserici devine un fapt comun, iar regina, un fin teolog preocupat de schimbările societății engleze cât și de cultul propriei imagini, inaugurează o modă fără precedent în Anglia – cea a aparițiilor festive, inserându-și prezența în centrul vieții sociale a urbei sau determinând, prin simpla sa participare, calitatea festivă a evenimentului. Procesiunea, apariția și trecerea reginei, mai degrabă decât alegoria ridicării la cer a Mariei, trebuie asimilate unui interval de timp sacru. După încoronarea Elisabetei în 1558, producțiile anti-catolice în biserici se înmulțesc, iar regina adeseori sfârșește legendarele ei procesiuni în catedrala special pregătită pentru prezența monarhului și a suitei sale. Cu ocazia reprezentării dramei Hezekias de Udall în King’s College Chapel cu ocazia vizitei reginei la Cambridge, lumea engleză are parte de un montaj encomiastic fără precedent, căci monarhului i-au fost construite un pod de lemn conducând către un tron instalat în partea centrală a catedralei, chiar la marginea scenei, o asociere ce invită la paralele între prezența șefului statului și personajele biblice. Funcția unor astfel de momente nu este aceea de a asigura succesul producției miltante jucate pe scenă. Ele îl arată pe monarh ca deja devenit parte dintr-un spectacol al lumii, ceea ce, dacă e să îl parafrazăm pe Stephen Orgel, determină spectatorii să îl privească pe rege uitându-se la piesă, anunțând o mare mutație în logica intrinsecă a teatrului puterii: teatrul Biblic nu îl mai are ca personaj principal pe Hristos, ci, invers, ordinea cerurilor și a vremurilor încununează teatrul mundan al prezenței potentatului, monarhul istoric jucând pe scena liturgică, juristul lumii reformate șezând alături de judecătorul universului. Iată momentul nascent al unei turnuri teatralizate a culturii creștine gata să înlocuiască absența din lume a mântuitorului cu promisiunea unei istorii glorioase, redeschise spre victoria nației. Cursul pozitiv al viitorului este garantat de prezența providențială a monarhului în curtea lui Dumnezeu. Însă cultura reformată permite de acum repetarea modelului la scară, iar potentații locali își fac uneori reclamă montând drame unde intențiile lor politice sunt explicitate prin chiar subiectul libretului, în vreme ce ei se lasă văzuți în jilțuri instalate la marginea scenei.
În perioada elizabetană timpurie, autoritățile londoneze forțează mutarea companiilor teatrale pe malul sudic al Tamisei, în mahalaua Southwark, altfel spus în afara urbei. Totuși, ordinul nu poate fi pus vreodată în aplicare, fiindcă ar fi adus după gratii actorii ambulanți și nobilii jucând pe scenă incognito. În pofida cenzurii ideologice, aristocrații Londrei organizează adeseori reprezentații private în propriile case, în condițiile în care un simplu denunț ar aduce poliția la poartă. Ca să evite să fie etichetate ca indezirabile, câteva dintre companiile teatrale importante ale epocii elizabetane își iau numele nobililor patroni “Servants of this or that lord.” În plus, ca să supraviețuiască, companiile de renume se plasează sub protecția și autoritatea lordului chamberlain.
În timpul domniei reginei Mary, permisele de funcționare fuseseră acordate numai câtorva companii teatrale sub protecția aristocraților, în vreme ce subiectele sau aluziile critice la politica pro-catolică a coroanei nu au fost tolerate. Numai teatrul misterelor fusese încurajat de regina pro-catolică, ca un mijloc didactic de răspândire a dreptei credințe. În epoca elizabetană, teatrul laic înflorește treptat ca efect al diversificării populației și al relaxării atmosferei politice în oraș. E drept, oamenii bisericii ajutați de puritani mai reușesc de câteva ori să închidă scenele urbei. Amintind întrucâtva de interdicțiile lui Tertullian, unul dintre aceste edicte de ani 1580 consemnează multiplele pericole generate de întâlnirile licențioase ale amatorilor de teatru, pentru care cele mai grabnice motive de adunare erau nevoia de anarhie și de violență, ocaziile de furtișag și nevoia nelegiuirilor de tot fel, congestionarea intenționată a circulației, sprijinul pentru obiceiuri și moravuri dezgustătoare și, mai ales, amenințarea proliferării ciumei. (Bellinger, A Short History of the Theatre). În schimb, companiile ambulante oferă seri teatrale și festivale în stradă, în piețele suburbane ori pe scene improvizate, sau în curțile rectangulare ale hanurilor înconjurate de pasaje-galerie. Scenele sunt proiectate și construite cu rampă întinsă spre mijlocul teatrului, scrie Martha Bellinger , în vreme ce aria centrală este lăsată neacoperită. Nu e o mare surpriză că primele teatre ale secolului XVI arată mai mult ca arene de luptă decât ca spații comunitare. Dar este straniu că metaforele dramei moderne, de la comedie până la tragedie se nasc în astfel de spații, mai adecvate luptelor cu urși, circului sau trântei. Companiile teatrale sunt pe de o parte acuzate de cenzorii orașului, pe de alta discret apărate de regină, ceea ce îi obligă pe actori la un comportament decent pe scenă, vecin autocenzurii.
După 1576, vechile hanuri au devenit prea strâmte pentru mulțimile de spectatori flămânzi de spectacole. În acord cu ordinele noi date de Coroană, se construiesc teatre noi, din bușteni. Astfel, teatrul lui Burbage este construit în 1576. The Courtin este ridicat numai câteva luni mai târziu. În 1583, Walsigham selectează 12 dintre cei mai renumiți actori ai Londrei acordându-le rente viajere în schimbul apartenenței la noua companie teatrală Her Majesty’s Servants. Momentul, scrie Martin Holmes , este unic pentru că marchează transformarea teatrului într-o artă elitistă, unde, treptat, funcțiile artistice devin distincte de cele ale consumului. Sub scenele deschise se construiesc mașini și decoruri nemaivăzute, aducând fascinația scenografiilor bucolice sau exotice în fața ochilor spectatorului. Iar dacă printre puritani noile lăcașuri sunt calificate ca temple ale desfrâului, acuzația are drept cauză fascinația pe care teatrul o exercită constant asupra enoriașilor.
După 1598, Richard Burbage construiește The Globe, o arenă de lemn cu loje circulare care domină Southwarkul în Bankside, reintegrând simbolic la vatra Londrei un cartier cunoscut pentru bordeluri și arene de luptă pentru animale. The Fortune, ce rivalizează în faimă cu The Globe este ridicat în 1599. Shakespeare și Burbage produc vara piese la The Globe, în vreme ce iarna folosesc The Blackfriars, un teatru pe malul nordic al Tamisei, întemeiat în edificiul unei mănăstiri abandonate. În pofida ciumei persistente, după 25 de ani de domnie elizabetană, întreaga urbe respiră aer proaspăt. Trăind în cea mai mare metropolă a Europei occidentale, noul cetățean londonez – semnalează Gurr și Hart – are șansa unică să devină parte dintr-o cultură interactivă, care îi amplifică instinctul critic și îi formează judecata de gust. Noțiunea dilematică de teatru al lumii, un concept ce descrie hibridizarea sferelor sociale și estetice, poate fi discutat prin calitatea participării la viața socială a metropolei, atașând instantaneu iubitorul de teatru la constituția unui spirit citadin atoateștiutor, gata de ironie și pregătit pentru judecăți estetice asupra lumii din care face parte. Între 1580 și 1590 amatorii de teatru, consemnează Hart, deprind un comportament fără precedent, anume acela de a plăti bani ca să asculte poezie. Aceiași spectatori impun, prin simpla lor prezență ca plătitori o schimbare de modă pe scenele dramatice ale Londrei, care devin din ce în ce mai preocupate de calitatea intrinsecă a divertismentului – ce presupune o relație directă, nemai-mediată de puterile cenzurii, între iubitorul de teatru și dramaturg. Aspectele meta-dramatice ale teatrului lumii devin vizibile mai ales la lumina zilei, când actorii își pot privi audiențele, care la rândul lor și la semnul actorilor se pot vedea și arăta unii pe alții privindu-se, comparându-se, diferențiindu-se… în fine, redescoperindu-se unii pe alții ca membri ai unei comunități elective.
Inaugurând teatricalitatea autonomă, conștientă de propriile-i strategii și convenții de limbaj , Shakespeare construiește personaje și situații revoluționare care au puterea de a crea conflicte dialectice în jurul scenei dramatice, articulând intertextul conștiinței moderne în relația ei conflictuală cu formele sacrului. În 1611, la șase ani după moartea reginei, când Shakespeare prezintă Furtuna la Whitehall în fața lui James, Londra este într-adevăr o mare metropolă, un loc binecuvântat de dumnezeul Reformei și iubit de demonii extravaganți ai teatralității.
În 1605, în ultimele zile ale domniei reginei Elizabeta, orașul are nu mai puțin de unsprezece teatre, în afară de scenele private, asociate vilelor aristocraților. Noul monarh, James, un puritan desăvârșit în alte situații, nu închide teatrele Londrei, ci, din contră, sprijină renovarea celor mai mari scene, notabil a Globe-ului, convins că teatrul poate deveni un mediu educativ progresist. Ultima lovitură dată teatrului de către puritani în 1642, când scenele sunt închise, apoi demolate la ordinul Parlamentului, transformă actorii și dramaturgii într-o clasă dizidentă, determinând teatrul, un fenomen deja nereprimabil, să își ia în serios potențialul subversiv .
Marlowe, Sidney, Spenser, Beaumont, Fletcher, Shakespeare, Florio, Jonson, Harriot, Heywood, Bacon sunt doar câțiva dintre literații încurajați de climatul elizabetan, dând contur unei epoci care poate fi înțeleasă ca marea repetiție a modernității. În timpul lungii domnii elizabetane, cinci decenii în decursul cărora Britania se transformă într-un imperiu maritim, artele și în special teatrul inaugurează un spațiu fertil dezbaterii publice.
Rezultatul, poate nu tocmai cel anticipat de puritani, va fi nașterea conștiinței cetățenești a clasei de mijloc, cât și deschiderea orizontului culturii engleze către colonialism, interpretat ca o expresie a misiunii civilizatoare a Britaniei. La vremuri noi, când patria riscă să fie scindată între facțiuni religioase, intelectualii Angliei elizabetane descoperă forme de expresie suverane reinventând literatura vremii în specii sau ilustrații revoluționare, creând un pseudo-cult al reginei și o iconografie simbolică a galeriei de eroi ai istoriei naționale sau, în pregătirea secolului XVII, deschizându-se ideilor științifice și perspectivelor inaugurate de colonizarea treptată a Americii de către navigatorii coroanei. Noul subiect al Angliei reformate este dispus să își înțeleagă rolul social ca intrinsec legat de misiunea etică a comunității din care face parte, unde guvernabilitatea, comerțul și participarea la viața colectivității devin accente de neignorat, în vreme ce valoarea individului se adjudecă în funcție de faptele lăudabile, trudite în folosul celorlalți.
Bibliografie:
1. Ackroyd, Peter; London: The Biography. London: Vintage, 2001.
2. Ackroyd, Peter; Shakespeare: The Biography. London: Vintage, 2006.
3. Alford, Violet; Introduction to English Folklore. London: G. Bell and Sons Ltd., 1952.
4. Aristotle; The Rhetoric and The Poetics of Aristotle. Ed. Edward P.J. Corbett. New York: McGraw-Hill Companies, 1984.
5. Bellinger, Martha Fletcher; A Short History of the Theatre. New York: Henry Holt and Company, 1927.
6. Bertram, Benjamin; The Time is Out of Joint. Skepticism in Shakespeare’s Modern England. Newark: U of Delaware P, 2004.
7. Bevington David and Peter Holbrook; The Politics of The Stuart Court Masque. Cambridge: Cambridge UP, 1998.
8. Birch, W. J; Inquiry into the Philosophy and Religion of Shakespeare. London: 1848.
9. Blumenberg, Hans; The Legitimacy of the Modern Age. Boston: The MIT Press, 1985.
10. Carson, Marvin; Theories of The Theatre. Boston: Cornell UP, 1984.
11. Chute, Marchette; Shakespeare of London. New York: E.P. Dutton & co., 1949.
12. Demaray, John G.; Shakespeare and the Spectacles of Strangeness, The Tempest and the Transformation of Renaissance Theatrical Forms, Pittsburgh, PA: Duquesne UP, 1998.
13. Doran, Susan; “Elizabeth I Gender, Power & Politics.” History Today. Vol. 53, Issue 5. London: 2003.
14. Gurr, Andrew; Playgoing in Shakespeare’s London. Cambridge: Cambridge U P, 2004.
15. Gurr, Andrew; The Shakespeare Company 1594, 1642. Cambridge: Cambridge UP, 2004.
16. Gurr, Andrew; The Shakespearean Stage 1574-1662. Cambridge UP, 1970.
17. Hardy, Nat Wayne; Anatomy of Pestilence: The satiric Disgust of Plague in Early Modern London (1563-1625), Supervisor: Prof. Jonathan Hart. Edmonton: University of Alberta, Department of English, 2000.
18. Hart, Jonathan; Columbus, Shakespeare and The Interpretation of The New World. New York: Palgrave Macmillan, 2003.
19. Hart, Jonathan; Comparing Empires: European Colonialism from Portuguese Expansion to the Spanish-American War. New York: Palgrave Macmillan, 2003.
20. Hart, Jonathan; Empires and Colonies (Themes in History). Cambridge: Polity, 2007.
21. Hart, Jonathan; Theater and World. Boston: Northeastern UP, 1992.
22. Holmes, Martin; Elizabethan London. New York: Frederick Praeger, 1969.
23. Houle, Peter J.; The English Morality and Related Drama: A Bibliographical Survey. Hamden. CT: Archon Books, 1972.
24. Hughes, Stephanie; Of Standings, Pseudonyms, Mummings and Disguisings.Exploring the influence of the ancient revels on Elizabethan Court masques. Oxford: The Shakespeare Oxford Newsletter, 1997.
25. Hutton, Ronald; The Stations of The Sun. Oxford: Oxford UP, 1997.
26. Jameson, Fredric; The Political Unconscious: Narrative as a Socially Symbolic Act. United Kingdom: Routledge, 2006
27. Kermode, Frank (Ed.); The Arden Shakespeare. New York: Van Nostrand Reinhold, 1989.
28. Kramnick, Jonathan; Making the English Canon: Print Capitalism and the Cultural Past, 1700-1770. Cambridge: Cambridge UP, 1998.
29. Lawne, William; An Abridgement of the Institution of Christian Religion, Ed. Christopher Fetherstone. Edinburgh: 1587.
30. Levinson, Pnina Nave; “A political Mother Myth, Berlin,” Third European Jewish Women’s Conference of Rabbis, Jewish Politicians, Activists and Scholars. Chicago: May 2003.
31. Marshall, Tristan; Theatre and Empire, Great Britain on the London stages under James VI and I. Manchester UP, 2000.
32. Mauriés, Patrick; Cabinets of Curiosities. London: Thames and Hudson Ltd., 2002.
33. McCoy, Richard C.; Alterations of State: Sacred Kingship in the English Reformation. New York: Columbia UP, 2002.
34. O’Connell, Michael; The Idolatrous Eye. Iconoclasm and Theater in Early-Modern England. Oxford: Oxford UP, 2000.
35. Pollard, Alfred W & John Rastell; English Miracle Plays, Moralities and Interludes. Oxford, 1895. Whitefish, MT: Kessinger Publishing rare Reprints; 8th rev. ed., 2003.
36. Pye, Christopher; The Regal Phantasm: Shakespeare and The Politics of Spectacle. New York: Routledge, 1990.
37. Rowse, A.L.; The England of Elizabeth. London: Macmillan, 1961.
38. Sinfield, Allan; Literature in Protestant England: Croom Helm: Barnes and Noble Books, 1983.
39. Slack Paul; The Impact of Plague in Tudor and Stuart England. London: Routledge and Kegan, 1985.
40. Strong, Roy; The Cult of Elizabeth, Elizabethan Portraiture and Pageantry. London: Thames and Hudson, 1977.
41. Whitefield White, Paul; Theatre and Reformation, Protestantism, Patronage and Playing in Tudor England. Cambridge: Cambridge UP, 1993.
42. Whitney, Charles; Early Responses to Renaissance Drama. Cambridge: Cambridge UP, 2006.
43. Wikander, Matthew H.; The Play of Truth and State: Historical Drama from Shakespeare to Brecht. Baltimore: Johns Hopkins UP, 1986.
44. Wiles, David; Theatre and Citizenship: The History of a Practice, Cambridge UP, 2011.
45. Woolf, Daniel; The Social Circulation of the Past: English Historical Culture 1500-1730. Oxford: Oxford UP, 2003.
46. Yates, Frances; Astraea: The Imperial Themes in the Sixteenth Century. London: Routledge, 1975.
47.
