Prefaţă (fragment)

Probabil că lucrul cel mai cunoscut astăzi legat de Dylan Thomas e acela că un tânăr muzician din Midwest ul ame¬rican, Robert Allen Zimmerman, a decis, în 1963, să şi schimbe numele în Bob Dylan. Mare admirator al poeziei scriitorului galez, Robert Zimmerman optase pentru tipul de sensibilitate al unui artist ce continua – nu doar la nivel bio¬grafic – tradiţia „damnaţilor“ şi un anumit fel de a scandaliza comunitatea. Mort la nici patruzeci de ani, în 1953, Dylan Thomas a continuat să aibă, o vreme, şi succes postum până când creaţia lui a fost înghiţită, împreună cu a întregii sale generaţii, de scriitorii şi modelele literare ulterioare, centrate pe înfruntarea directă a realităţii şi pe naiva credinţă în revo¬luţia continuă a conştiinţei. […]

Portretul artistului ca tânăr câine ar fi putut fi scris de oricare dintre prozatorii ieşiţi din pulpana psihologismului vizitat de obsesii freudiene al lui D.H. Lawrence. Aparţinând speciei bildungsromanului, volumul e o evocare dulce amară a unei biografii aproape ca oricare alta, dar plasată într o lume magică, între ţărmul Swansea ului şi împrejurimile rurale. Construite într un mod asemănător poeziilor sale – prin acumularea treptată de imagini, senzaţii şi amintiri –, povestirile trăiesc prin verva atent controlată a stilului şi prin aplombul viziunii comic ironice. Într un anumit sens, ele amintesc de Oamenii din Dublin al lui Joyce, cu diferenţa fundamentală că în capodopera irlandezului lumea e scufun¬dată în paralizie, pe când la autorul galez tonul dominant e cel al exuberanţei. Despărţit de o generaţie de autorul lui Ulysses, Dylan Thomas a renunţat la inhibiţiile predecesoru¬lui, transcriind direct, încă de la primele pagini, freamătul erotic al unui personaj fascinat în egală măsură de alteritate şi totodată gelos pe propria i singurătate.

Deşi depăşesc arareori dimensiunea şi consistenţa unor crochiuri, povestirile reconstituie cu o forţă a evocării impre¬sionantă un univers dispărut şi o atmosferă unică. Nostalgia se strecoară inevitabil în interstiţiile unui discurs ce se vrea mai apropiat de uneltele arheologiei antropologice, decât de obişnuitele probe ale riturilor de iniţiere (sexuală, etică, exis¬tenţială). Mintea tânără, contradictorie şi dispusă la judecăţi sumare e admirabil exprimată în scene altminteri banale, pre¬cum aceea din Extraordinary Little Cough (Nemaipomenitul Tusică), când protagonistul se raportează la o fată, neîndoios seducătoare, cu următoarele cuvinte, lucide şi surprinzător de mature: „Deşi ştiam că o iubesc, nu mi plăcea nimic din ceea ce spunea sau făcea“.

Experimentul verbal şi preferinţa pentru structurarea tex¬tului în vederea construirii, prin supraetajare, a unor mici edificii irigate de tensiunea alegoriei şi de expresivitatea sim¬bolului conferă volumului profunzime, tensiune şi o cuceri¬toare aură de jubilaţie copilărească, tandreţe şi melancolie. Puse în balanţă cu învolburările din viaţa reală a scriitorului, povestirile reprezintă o încercare de a redescoperi inocenţa pierdută a unui paradis plin de ispitele cunoaşterii post adamice.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *