Dylan Thomas, „Unde curge fluviul Tawe”

Domnul Humphries, domnul Roberts şi tânărul domn Thomas au bătut la uşa de la intrarea în mica vilă a doamnei Emlyn Evans, „Lavengro“, la ora nouă seara fix. Au aşteptat, ascunşi după o tufă de bobornic, cât timp domnul Evans a traversat târşâindu şi picioarele, holul de la camera din fund şi s a chinuit cu ivărele.
Domnul Humphries era profesor de gimnaziu, un bărbat înalt, blond, bâlbâit şi autorul unui roman care nu s a bucurat de succes.
Domnul Roberts, un bărbat între două vârste, vesel, de proastă reputaţie, era inspector la o companie de asi¬gurări ; în domeniul lui i se spunea hoţ de cadavre, iar printre prieteni era cunoscut drept Burke şi Hare sau ca naţionalistul velş. Odată deţinuse o poziţie impor¬tantă în administraţia unei berării.

Dylan Thomas, Portretul artistului ca tânăr câine
Traducere din limba engleză și note de Mihaela Ghiță
Prefață de Mircea Mihăieș
Colecția „Biblioteca Polirom“, Editura Polirom, 2014

Tânărul domn Thomas era la vremea aceea fără ocupaţie, dar se ştia că în curând avea să plece la Londra să şi facă o carieră în Chelsea ca jurnalist liber profesi¬onist ; nu avea nici o para chioară şi nutrea speranţa vagă să trăiască întreţinut de femei.
Când domnul Evans a deschis uşa şi şi a îndreptat lanterna înspre aleea îngustă, luminând garajul şi ţarcul găinilor, dar ratând cu totul tufa şuşotitoare, cei trei bărbaţi au ţâşnit strigând ameninţător :
— Suntem de la OGPU , dă ne drumul înăuntru !
— Căutăm literatură subversivă, a zis domnul Humphries cu greutate, înălţându şi braţul într un salut milităresc.
— Heil, Saunders Lewis ! Şi ştim unde s o căutăm, a zis domnul Roberts.
Domnul Evans a stins lanterna.

— Intraţi de afară, din frig, băieţi, şi hai să beţi un strop de ceva. Nu i decât vin de păstârnac, a adăugat el.
Ei şi au scos pălăriile şi paltoanele şi le au aşezat unele peste altele pe stâlpul balustradei. Vorbind în şoaptă de teamă să nu i trezească pe gemeni, pe George şi Celia, l au urmat pe domnul Evans în bârlogul lui.
— Unde i năpasta, domnu’ Evans ? a întrebat domnul Roberts cu accent cockney. Şi a încălzit mâinile în faţa căminului şi s a uitat cu un zâmbet surprins, cu toate că venea aici în fiecare vineri, la şirul ordonat de cărţi, la somptuosul birou cu rulou care transforma salonul într o cameră de lucru, la pendula strălucitoare, la foto¬grafiile copiilor care se uitau ţepeni la o păsărică, la vinul de casă delicios ţinut într o sticlă de bere veche şi care avea aşa un efect, la motanul adormit pe covorul uzat. Acasă chez la bourgeoisie !
Era el însuşi un burlac fără casă, cu un trecut tumul¬tuos şi o mulţime de datorii, şi nimic nu i făcea mai mare plăcere decât să şi invidieze prietenii pentru neves¬tele şi bunăstarea lor şi să le vorbească dispreţuitor şi complice.

— În bucătărie, a zis domnul Evans, împărţind fie¬căruia câte un pahar.
— Singurul loc pentru o femeie, a zis domnul Roberts însufleţit, cu o singură excepţie.
Domnul Humphries şi domnul Thomas au aranjat scaunele în jurul focului şi toţi patru s au aşezat, strânşi unul în altul şi secretoşi, cu paharele pline în mâini. O vreme nimeni n a spus nimic. Îşi aruncau unul altuia priviri şmechereşti, sorbeau şi oftau şi îşi aprindeau ţigări pe care domnul Evans le producea dintr o cutie de joc de dame şi o dată domnul Humphries s-a uitat către pendulă şi a făcut cu ochiul şi şi a dus degetul la buze. Apoi, când oaspeţii s au încălzit şi vinul a început să şi facă lucrarea, iar ei au uitat de noaptea amarnică de afară, domnul Evans a zis, înfiorându se uşor la gân¬dul plăcerii interzise :
— Nevasta o să meargă să se culce în jumătate de ceas. Atunci ne putem apuca serios de treabă. Le aveţi cu toţii la voi ?
— Şi uneltele, a zis domnul Roberts, plesnindu se peste buzunarul lateral.
— Şi ce facem până atunci ? a întrebat tânărul domn Thomas.
Domnul Humphries a făcut din nou cu ochiul.
— Mergem pe burtă !
— Am aşteptat să vină seara asta cum aşteptam sâmbetele când eram copil, a zis domnul Evans. Atunci primeam un penny. Şi se ducea tot pe bomboane sti¬cloase şi pe ursuleţi gumaţi.
Uneori domnul Roberts îi zicea „prietenul săracilor“ ca să l facă să roşească. „Nu ! Nu ! Nu !“ protesta el atunci. „Poţi să te uiţi la mostrele mele, nu e nimic de genul ăla aici“. Era socialist.
— Eu obişnuiam să mi cumpăr un pachet de cenu¬şărese de penny ul meu, a zis domnul Roberts, şi le fumam în abator. Cel mai dulce fum din lume. Nu se mai găsesc acum.
— Ţi l mai aminteşti pe bătrânul Jim, îngrijitorul de la abator ? a întrebat domnul Evans.
— A venit după ce am plecat eu ; io nu s pifan ca voi, măi băieţi.
— Dar dumneata nu eşti bătrân, domnu’ Roberts. Gândeşte te la G.B.S. .
— Nu ţin la mine shawvinisme din astea. Eu sunt un consumator de orătănii şi de dobitoace, şi nu mă căiesc.
— Mănânci şi flori ?
— Vai ! Vai ! Voi ăştia, literaţii, vorbiţi pe înţelesul meu ! Nu sunt decât un biet profanator de morminte ambu¬lant.
— Îşi vâra mâna în lada şi ţi scotea de acolo un şobo¬lan cu gâtul rupt, curat ca lacrima pentru bani de o bere.
— Şi pe vremea aia berea era bere.
— Nu daţi din casă ! Domnul Humphries a bătut cu paharul în tăblia mesei. Nu trebuie să irosiţi poveştile, o să avem nevoie de toate, a zis el. Ai notat anecdota cu abatorul în agenda dumitale, domnu’ Thomas ?
— O s o ţin minte.
— Nu uitaţi, acum nu puteţi vorbi decât la nimereală, a zis domnul Humphries.
— În regulă, Roderick ! s a grăbit domnul Thomas să spună.
Domnul Roberts şi a acoperit urechile cu palmele.
— Conversaţia capătă o tentă ezoterică, a zis el. Vă rog să scuzaţi limbajul ! Domnu’ Evans, ai cumva o puşcă de vânătoare de calibru mic ? Vreau să i pun pe intelec¬tuali pe fugă. Ţi am povestit vreodată cum am ţinut o prelegere la John O’London’s Society cu tema „Utilitatea lipsei de utilitate“ ? Aia zic eu întrebare încuietoare ! Tot timpul am vorbit despre Jack London şi, când la sfârşit mi au zis că n a fost o prelegere despre ce spusesem că are să fie, le am zis : „Păi bine, era inutil să vorbesc des¬pre aia, nu i aşa ?“ şi le am închis gura. Doamna dr. Davies era în primul rând, v o mai amintiţi ? A ţinut prima prelegere despre W.J. Locke şi pe la jumate a înce¬put să încurce literele. Îţi mai aduci aminte cum vorbea despre „Vagul dragabond“ , domnu’ Humphries ?
— Nu mai daţi din casă ! a zis domnul Humphries, oftând din rărunchi. Păstreaz o pentru mai încolo.
— Mai vreţi păstârnac ?
— Alunecă pe gâtlej ca untdelemnul, domnu’ Evans.
— Ca laptele pentru bebeluşi.
— Zi când să mă opresc, domnu’ Roberts.
— Un cuvânt din patru silabe care denotă o perioadă de timp. Mulţumesc ! Am citit treaba asta pe o cutie de chibrituri.
— De ce nu pun romane foileton pe cutiile de chi¬brituri ? Ai cumpăra toată prăvălia să vezi ce a mai făcut Daphne, a zis domnul Humphries.
S a oprit şi s a uitat stânjenit în jur la chipurile prietenilor lui. Daphne era numele divorţatei din Manselton de dragul căreia domnul Roberts îşi pierduse şi reputa¬ţia, şi poziţia de la berărie. Avea obiceiul să livreze sticle la ea acasă, gratis, îi cumpărase o comodă pentru băuturi şi îi dăduse o sută de lire şi inelele maică sii. În schimb, ea dădea petreceri grandioase la care nu l invita nicio¬dată. Numai domnul Thomas băgase de seamă numele şi spunea :
— Nu, domnu’ Humphries, cel mai bine ar fi pe suluri de hârtie igienică.
— Când am fost la Londra, a zis domnul Roberts, am stat la o pereche pe nume Armitage în Palmer’s Green. El făcea draperii şi persiene. Obişnuiau să şi lase zilnic unul altuia mesaje pe hârtia igienică.
— Dacă vrei să l faci pe un persian, a zis domnul Evans, trage draperiile. Întotdeauna se simţea un pic lăsat pe dinafară la seratele pe care le organiza la el şi o aştepta pe doamna Evans să intre, cu un aer dezapro¬bator, din bucătărie.
— De multe ori a trebuit să mă şterg cu „Dragă Tom, nu uita că familia Watkins vine la ceai“ sau „Pentru Peggy, de la Tom, spre aducere aminte“. Domnul Armitage era adept de al lui Mosley .
— Nişte golani, a zis domnul Humphries.
— Zău aşa, ce ne facem cu uniformicarea asta a indi¬vidului ? a întrebat domnul Evans.
Maud era tot la bucătărie ; o auzea izbind farfuriile.
— Ca să ţi răspund la întrebare cu o altă întrebare, a zis domnul Roberts, punându i domnului Evans palma pe genunchi, ce individualitate ne a mai rămas ? Epoca producţiei de serie produce omul de serie. Maşina pro¬duce robotul.
— Să i fie sclav, a articulat domnul Humphries lim¬pede, şi nu stăpân, ascultaţi la mine.
— Despre asta i vorba. Exact. Tirania bujiei, domnu’ Humphries, şi carnea e cea care plăteşte întotdeauna.
portretul artistului

— Sunt pahare goale ?
Domnul Roberts şi a întors paharul cu fundul în sus.
— Pe vremuri, în Llanelly, asta însemna „Mă iau la trântă cu cel mai tare om din cameră“. Dar, serios vor¬bind, cum bine le zice domnu’ Evans, individualistul demodat e acum un cep pătrat într o gaură rotundă.
— Şi ce mai gaură ! a zis domnul Thomas.
— Păi să i luăm numai pe – cum le zicea Spectator săptămâna trecută ? – neconducătorii noştri.
— Ia i dumneata, domnu’ Roberts, noi avem deja şobolanii noştri, a zis domnul Evans, râzând nervos. Dinspre bucătărie nu se mai auzea nimic. Maud era gata.
— Spectator este pseudonimul literar al lui Basil Gorse Williams, a zis domnul Humphries. Ştiaţi careva treaba asta ?
— Porecla de luptător. I ai văzut articolul despre Ramsay Mac ? „O oaie îmbrăcată în blană de lup.“
— Dacă l ştiu ? a zis domnul Roberts dispreţuitor. Am şi vărsat pe el.
Doamna Evans a auzit această din urmă observaţie când intra în încăpere. Era o femeie slabă, cu riduri adânci, mâini obosite, nişte ochi căprui cândva frumoşi şi un nas trufaş. Nu reuşea s o tulbure nimic, o dată îl ascultase pe domnul Roberts descriindu şi hemoroizii vreme de mai bine de un ceas într un ajun de An Nou şi îi îngăduise, fără să protesteze, să le zică fructele mâniei. Când era treaz, domnul Roberts i se adresa cu „doamnă“ şi păstra conversaţia în sfera vremii şi a gutu¬raiurilor. A ţâşnit în picioare şi i a oferit scaunul lui.
— Nu, mulţumesc, domnule Roberts, a zis ea pe un ton răspicat, aspru. Mă duc imediat la culcare. Nu mi prieşte frigul.
Du te să te culci, urâtă Maud, şi a spus tânărul domn Thomas.
— Nu vreţi ceva cald, doamna Evans, înainte să vă retrageţi ? a zis el.
Ea a clătinat din cap, le a adresat amicilor un zâmbet neconvingător şi i a zis domnului Evans :
— Pune lumea n ordine înainte să vii la culcare.
— Noapte bună, doamna Evans.
— De data asta nu stau mai târziu de miezul nopţii, Maud, promit. O să l duc pe Sambo în spate.
— Noapte bună, doamnă.
Somn uşor, înţepato.
— Eu n o să vă mai deranjez, domnilor, a zis ea. Ce a mai rămas din vinul de păstârnac de la Crăciun este în pantofar, Emlyn. E păcat de el să se irosească. Noapte bună.
Domnul Evans a înălţat din sprâncene şi a fluierat.
— Pfiu ! Măi, băieţi ! S a prefăcut că şi face vânt cu cravata. Apoi mâna i a încremenit în aer. Era obişnuită cu o casă mare, a zis el, cu servitori.
Domnul Roberts a scos creioanele şi stilourile din buzunarul lateral.
— Unde e nepreţuitul MS ? Tempus fugitează.
Domnul Humphries şi domnul Thomas şi au pus carneţelele pe genunchi, au luat fiecare câte un creion şi l au urmărit pe domnul Evans cum deschide uşa de la pendulă. Sub greutăţi se afla un teanc de hârtii legate cu o fundă albastră pe care domnul Evans l a luat şi l a pus pe birou.
— Cer să se facă linişte în vederea începerii şedinţei, a zis domnul Roberts. Să vedem unde rămăseserăm. Ai minuta, domnu’ Thomas ?
— „Unde curge fluviul Tawe“, a zis domnul Thomas, „un roman despre viaţa de provincie. Capitolul întâi : o descriere transversală a oraşului, Portul, Mahalaua, Suburbiile etc.“. Pe asta am terminat o. Titlul asupra căruia ne am oprit a fost : Capitolul întâi – „Oraşul public“. Capitolul al doilea se va intitula „Vieţile personale“, iar domnul Humphries a venit cu următoarea propunere : „Fiecare colaborator să ia câte un personaj din fiecare categorie socială sau pătură a oraşului şi să l prezinte cititorilor cu un scurt istoric al vieţii sale până la momen¬tul de unde începe povestea noastră, ca de exemplu, iarna aceasta. Aceste prezentări ale personajelor, ce vor fi considerate de acum înainte protagoniştii principali, precum şi povestirile lor biografice vor constitui cel de al doilea capitol“. Întrebări, domnilor ?
Domnul Humphries era de acord cu tot ceea ce spu¬sese. Personajul lui era un institutor sensibil cu idei îna¬intate, neînţeles şi prost tratat.
— Nu avem întrebări, a zis domnul Evans.
El se ocupa de Suburbii. Îşi foşnea notiţele şi aştepta să poată începe.
— Eu n am scris nimic încă, a zis domnul Roberts. Am totul în cap.
El alesese Mahalaua.
— În ceea ce mă priveşte, a zis domnul Thomas, nu m am decis încă dacă să merg cu o chelneriţă sau cu o prostituată.
— Ce ziceţi de o chelneriţă care se şi prostituează ? a sugerat domnul Roberts. Sau poate am putea lua fiecare câtă două personaje ? Mie mi ar plăcea un membru în consiliul orăşenesc. Şi o vânătoare de avere.
— Cine avea un nume pentru astea, domnule Humphries ? a întrebat domnul Thomas.
— Grecii.
Domnul Roberts i a dat un ghiont domnului Evans şi a spus în şoaptă :
— Tocmai mi a venit în minte o propoziţie introductivă pentru bucata mea. Ascultă, Emlyn. „Pe masa şubredă din colţul încăperii înghesuite, mizerabile, un străin ar fi putut zări, la lumina pâlpâitoare a lumânării din sticla de gin, o ceaşcă spartă, plină de vomă sau de şarlotă.“
— Fii serios, Ted, a zis domnul Evans râzând. Aveai scrisă propoziţia aia.
— Nu, mă jur, mi a venit uite aşa ! A pocnit din degete. Ce, mi aţi citit notiţele ?
— Dumneata, domnu’ Thomas, ai apucat să scrii ceva ?
— Nu încă, domnu’ Evans.
Săptămâna aceea lucrase la povestirea cu mâţa care sărise peste o femeie în momentul în care îşi dădea sufletul şi o transformase în vampir. Ajunsese la partea în care femeia era o moartă vie şi lucra ca guvernantă, dar nu i trecea prin minte cum s o strecoare în roman.
— Nu e nevoie, a întrebat el, să evităm cu totul fan¬tasticul, nu i aşa ?
— Staţi un pic ! Staţi un pic ! a zis domnul Humphries. Hai să ne ţinem de realismul nostru ! Domnu’ Thomas o să transforme toate personajele în Păsări Albastre îna¬inte să apucăm să ne dăm seama. Să le luăm pe fiecare pe rând. A terminat careva istoricul personajului lui ? El ţinea în mână biografia lui, scrisă cu cerneală roşie. Scrisul era şcolăresc, îngrijit şi mărunt.
— Cred că personajul meu e gata să iasă la rampă, a zis domnul Evans. Dar n am scris o încă. O să trebu¬iască să mă uit pe notiţe şi să inventez restul. E o poveste foarte prostească.
— Păi, trebuie să începi, desigur, a zis domnul Humphries cu dezamăgire în glas.
— Toate biografiile sunt prosteşti, a zis domnul Roberts. A mea ar face până şi o pisică să râdă.
Domnul Humphries a spus :
— Trebuie să vă contrazic aici. Viaţa acelui numitor comun mitic, omul de pe stradă, este plicticoasă la culme, domnu’ Roberts. Societatea capitalistă a făcut din el un conglomerat de sentimente reprimate şi de obiceiuri inutile sub acel simbol al divinităţii clasei de mijloc, melonul. Şi a mutat grăbit privirea dinspre notiţele din mână. Truda neîncetată pentru hrana zilnică, căpcăunii şomajului, zeii chiţibuşari ai afectării aristocrate, min¬ciunile găunoase ale patului conjugal. Căsnicia, a zis el, scrumând pe covor, prostituţie legală şi monogamă.
— Prr ! Prr ! Stai c a început !
— Domnu’ Humphries a-ncălecat iar pe căluţul lui de lemn.
— Mă tem, a zis domnul Evans, că îmi lipseşte voca¬bularul bogat al prietenului nostru. Fie vă milă de un biet amator. Îmi faceţi povestioara de ruşine înainte să fi început măcar.
— Eu tot mai cred că viaţa omului de rând este de a dreptul extraordinară, a zis domnul Roberts, uitaţi vă la a mea…
— În calitate de secretar, a zis domnul Thomas, votez să ascultăm povestirea domnului Evans. Trebuie să încer¬căm să intrăm pe lista de primăvară cu Tawe al nostru.
— Mâine şi mâine al meu s a publicat vara, pe cani¬culă, a zis domnul Humphries.
Domnul Evans a tuşit, s a uitat în foc şi a început. […]

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *