Narcoticele românilor

Nu-i nimic dacă ați ratat prima sau a doua ediție a cărții Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură, semnată de Andrei Oișteanu. A apărut de curând, tot la Polirom, a treia ediție, și nu este o simplă reeditare, ci o variantă revăzută, adăugită (aproape 700 de pagini), îmbogățită nu doar la nivel textual, ci și ca număr de imagini (vreo 90 – gravuri, xilogravuri, fresce, desene, picturi, stampe, ilustraţii, miniaturi, fotografii – strînse din toate colţurile lumii, care sporesc farmecul volumului, ajutînd cititorul să simtă şi mai bine atmosfera fiecărei epoci). Încă din 2010, când a apărut prima ediție, am văzut în acest volum o carte de referință nu doar pentru anul respectiv, ci pentru cultura română în ansamblul său, numărul mare de exemplare vândute în cei patru ani fiind grăitor și, în acest caz, din fericire, proporțional cu valoarea cărții, traduse între timp și în limba germană. O carte substanțială și fermecătoare în același timp, în care autorul reușește detabuizarea temei. Nu acuză, ci mai ales caută și expune dovezi, fără, totuși, ca perspectiva etică să fie cu totul abandonată.

no images were found


Volumul este o incursiune vastă în istoria mentalităţilor şi a culturii româneşti. Plecând din Antichitate şi ajungând la trupele hip-hop din zilele noastre, Andrei Oişteanu a scotocit prin cotloane, mai mult sau mai puțin prăfuite, pentru a scrie o poveste captivantă despre locul pe care l-au avut narcoticele şi halucinogenele în viaţa oamenilor. Deşi accentul cade pe formele şi pe evoluţia fenomenului în spaţiul românesc, analiza este şi una comparativă, autorul recurgând la o contextualizare cvasiuniversală a fenomenului. Demersul este unul interdisciplinar, explorând diverse tipuri de discurs – istoric, etnologic, antropologic, sociologic, mitologic, religios, literar, etimologic, lingvistic, arheologic, epistolar. Cercetarea realizată pe mai bine de douăzeci de ani (punctual de plecare se află în anii ’80) s-a transformat într-o analiză diacronică, integratoare, coerentă, lipsită de rigiditatea sau ariditatea discursurilor academice, luând mai degrabă forma unei povești.

Volumul este structurat în două mari părţi: „Narcotice şi halucinogene în spaţiul carpato-dunărean. Utilizarea cu caracter religios şi magico-ritual a plantelor psihotrope“ şi „Narcotice şi halucinogene în cultura română modernă“, fenomenul fiind circumscris, în primul rînd, la un nivel general, urmat de particularizări ce vizează atenţia acordată narcoticelor de către scriitorii şi savanţii români, atenţie concretizată în „dovedirea” unor narcotizări reale sau „fictive“, cele din urmă fiind, din punctul de vedere al autorului, extrem de importante, pentru că ne dezvăluie necenzurat modul în care se raportează aceştia la fenomenul în sine.

Prima parte este focalizată pe celebrele plante cu care strămoşii noştri se intoxicau voluntar sau involuntar, individual sau colectiv: mătrăguna, măselariţa, muscariţa, somnoroasa, macul, laurul, cucuta, mutătoarea, odoleanul, cornul-secarei, talpa-gâştei, buretele pestriţ, neghina, pirul, viţa-de-vie, iedera, dafinul, bozul, pelinul, sânzâienele, avrămeasa, tutunul etc. Avem descrise, alături de superstiţii şi legende, ritualuri de culegere, de transportare, de preparare, de folosire şi, mai ales, efectele reale pe care administrarea plantei le avea asupra subiecţilor dornici să guste şi alte universuri de dincolo. Nu lipseşte de aici nici transformarea unor obiceiuri cu scop terapeutic sau magico-ritual în toposuri literare, interpretările vizînd texte precum Eneida, Odiseea, Povestea lui Harap-Alb, Vrăjitorul din Oz, Măgarul de aur sau Georgicele.

În cea de-a doua parte, care este şi cea mai consistentă, autorul se strecoară în vieţile şi în operele oamenilor de cultură ori de știință români, urmărindu-se, în special, felul în care consumul narcoticelor (care cunosc o gamă foarte largă, incluse aici fiind şi cafeaua ori tutunul) a trecut din viaţa scriitorilor în viaţa personajelor sau în textele poetice, provocînd chiar modificări ale canonului estetic, în strînsă legătură cu gradul de acceptabilitate socială sau problemele legislative. Andrei Oişteanu recurge la o lectură care circulă mereu între viaţă şi text, oglindind, pe de o parte, lumea în care a trăit scriitorul, iar pe de altă parte, maniera în care existenţa i s-a transformat în literatură. Lista scriitorilor care au recurs la narcotice fie ca anestezice, fie pentru a experimenta reacţiile produse de acestea, sau care şi-au populat scrierile cu narcomani, fără a se putea dovedi că şi autorul consumase amestecurile respective, este mai lungă decît ne-am fi aşteptat mulți dintre noi, pe ea figurînd Maiorescu, Eminescu, Odobescu, Davila, Carmen Sylva, Macedonski, Mateiu Caragiale, Pillat, Max Blecher, Panait Istrati, Ionel Teodoreanu, Camil Petrescu, Sorana Gulian, Ioana Postelnicu, Henriette Yvonne Stahl, Vasile Voiculescu, Ion Barbu, Tudor Vianu, Ion Vinea, Emil Botta, Tristan Tzara, Paul Celan, Eliade, Cioran, Eliade, Victor Brauner, Benjamin Fondane, Geo Bogza, Gellu Naum, neurologul Gheorghe Marinescu, pictorul Corneliu Michăilescu, Petru Comarnescu, Culianu, Andrei Codrescu, Dragoş Bucurenci, Alexandru Vakulovski etc.

Pentru Andrei Oişteanu, fiecare caz este special, căutarea şi interpretarea referinţelor, a metaforelor, a simbolurilor, a senzaţiilor se face din unghiuri diferite, cu contextualizări provocatoare, rezultat al amestecului dintre documentare, erudiție şi speculație. În prezent, autorul lucrează la un alt studiu care se anunță a fel de interesant – ,,Sexualitate şi societate”.

Andrei Oișteanu – Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură, Ediția a III-a revăzută, adăugită și ilustrată, Polirom 2014

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *