M-au pasionat, de când mă ştiu, jurnalele, memoriile, corespondenţa aparţinând scriitorilor. Ajunsesem chiar să cred că, mai mult decât literatura, îmi plăceau literaţii! Am devorat cam tot ce se tipărea în editurile româneşti de dinainte de 1990 în această categorie.
M-am bucurat însă şi mai mult de avalanşa de scrieri accesibile după căderea comunismului. Nu m-am despărţit până azi de seriile lansate de edituri, precum Institutul European (pe când era condus de Silviu Lupescu), Albatros, Humanitas, Polirom, Vremea, care au restituit titluri şi autori de excepţională valoare şi de interes unic. Dobândeam astfel acces la un univers secret, straniu şi fascinant totodată.
Cu vremea, am început să-mi pierd interesul faţă de literatura confesivă – poate şi datorită faptului că de foarte multe ori textele păreau scrise pentru a fi publicate. Ceea ce încălca unul din pactele jurnalului – pactul secretului. Dar şi pe cel al sincertăţii. Nu mă mai mulţumeau simplele „dezvăluiri”, ridicări ale cortinei care îngăduiau să pătrunzi în intimitatea unui autor. Acum sunt şi mai pretenţios: vreau ca jurnalul să fie bine scris. Dacă se poate, la nivelul lui Mircea Cărtărescu. Adică, să fie compus la altitudinea stilistică şi ideatică a unui roman. Să fie rotund, să aibă sens şi să nu mizeze doar pe expresivitatea fragmentarismului. Câte din jurnalele contemporane răspund acestei pretenţii? Prea puţine.
Publicarea confesiunilor, aproape în priză directă, nu mai e demult o modă. E aproape un tic profesional. Probabil şi o formă a lenii, pe lângă indubitabila doză de narcisism presupusă de decizia de a-ţi împărtăşi micile sau marile gânduri. Toate acestea sunt de natură să-mi diminueze apetitul pentru lectură Atunci când distanţa e anulată, când întâmplările sunt nu doar transcrise, ci şi livrate public „la cald”, totul devine o bârfă – mai mult sau mai puţin expresivă. Vechimea e un element mai important decât îmi imaginam în constituirea specificului acestei forme de expresie. În absenţa ei, diarismul devine jurnalism. Diferenţa e evidentă, în ciuda sinonimiei (aparent) perfecte a termenilor…
Cum – o ştim de la Blaga – „o boală învinsă ţi se pare orice carte”, o să încerc să-mi înfrâng (sper că) temporara aversiune faţă de jurnale, propunându-vă o mică şi nevinovată pastişare a formulei pe care o întâlnesc mult prea des inclusiv în revista la care lucrez, „Orizont”. Am să transcriu câteva notaţii, mascate în rânduri de jurnal, pe care le-aş fi scris oricum, în această săptămână, în cadrul rubricii de faţă: despre bucuria de a asculta noul disc al lui Bruce Springsteen, High Hopes (apărut oficial pe 14 ianuarie 2014):
12 noiembrie 2013: Amazon.com anunţă lansarea unei ediţii limitate, CD şi DVD, a albumului – al optsprezecelea – al lui Bruce Springsteen. Partea audio va conţine douăsprezece cântece. Majoritatea compoziţiilor nu-i aparţin, lucru neobişnuiut în cazul lui The Boss. DVD-ul e o versiune live, capcoadă, a albumului faimos, Born in the USA. Prezentarea editorială insistă pe colaborarea cu chitaristul Tom Mortello, de la Rage Against the Machine. Nici chitaristul, nici trupa din care provine nu figurează între preferinţele mele. Aflu că piesele au fost înregistrate în locuri diverse ale planetei, New Jersey, Los Angeles, Atlanta, Australia şi New York, în orele libere dintre concerte. Aşadar, un album garantat eteroclit. Trimit imediat linkul lui A1, aici în oraş, lui Miţă, în Arabia Saudită, Paulei, la Bucureşti, lui Biju, în Provence.
16 decembrie 2013. Se anunţă că în 2014 instrumentiştii care-l acompaniază pe Bruce Springsteen, E Street Band, vor fi imortalizaţi în Rock and Roll Hall of Fame. Li se va decerna un premiu pentru Excelenţă Muzicală.
22 – 25 decembrie 2013. Ascult, pe YouTube, câteva cântece de pe viitorul album: High Hopes, The Wall, The Ghost of Tom Joad, Dream Baby Dream. Nimic neobişnuit, nici în regimul sublimului, nici în cel al stridenţei. Nimic în afara liniei generale a discurilor anterioare. Dream Baby Dream îmi plăcea mai mult în versiunea pe care am descoperit-o anul trecut, înregistrată într-un concert din 2005, la Philadelphia. Cântecul fusese lansat de Suicide, un duo specializat în punk electronic – adică exact genul pe care nu te-ai fi aşteptat vreodată să-l abordeze The Boss.
29 decembrie 2013. Şoc în lumea industriei muzicale: ieri, sâmbătă, pe site-ul amazon.com a fost încărcat, din greşeală, noul album, în format mp.3. Cântecele puteau fi cumpărate individual. În câteva ore, internetul oferea – gratuit, desigur! – toate piesele care aveau să fie disponibile, oficial, abia pe 17 ianuarie. (Ulterior, data a fost mutată pe 14 ianuarie). Huffington Press insinuează că ar putea fi vorba de o „scurgere” intenţionată, de o strategie de marketing ultra-rafinată. Vom vedea.
1 ianuarie 2014. Pe amazon.com, albumul figurează pe locul întâi la cele mai bine vândute discuri. Se pare că „accidentul de parcurs” n-a diminuat succesul comercial. Site-urile anunţă concertele din 2014 ale lui Bruce Springsteen. Turneul mondial va debuta în Australia, pe 1 februarie, şi va dura întreaga lună. Va fi urmat de unul nord-american: pe 3 mai e anunţat deja un concert la New Orleans, în cadrul celebrului Jazz &Heritage Festival. Vor mai fi acolo Eric Clapton, Santana, John Fogerty, the Avett Brothers (descoperirea mea de acum câţiva ani).
23 ianuarie 2014. La Bucureşti, strategie serios-amuzantă privind procurarea albumului: „Cum procedăm? Aştepţi până mă întorc din America, sau cerem să ne fie trimis prin poştă?” „Păi, să verificăm mai întâi când intră la Cărtureşti.” La Cărtureşti va intra, desigur, cândva după 1 februarie. „Atunci, aştept până te întorci din America. Dar le vreau pe amândouă: şi varianta audio, şi cea cu două discuri, audio şi video.” După o clipă, îmi dau seama că voi avea probleme cu DVD-ul: America e în regiunea 1, Europa în regiunea 2. Deci, trebuie să mi-l procur din Europa. Cine merge zilele astea în Franţa, Italia? Sau măcar la Viena? Până la urmă, se vor aduna, ca şi la celelalte realese-uri ale lui The Boss, patru-cinci exemplare. Cu atât mai bine!
26 ianuarie 2015. Albumul poate fi ascultat în întregime pe YouTube. Verific boxele, le aşez în poziţii convenabile, fixez balansul, amplitudinea, intensitatea. Camera e invadată de primul cântec, în forţă, High Hopes. E o compoziţie a lui Tim Scott MacConnel, lansată în 1987, cântată ulterior şi de grupul The Havalinas, în 1990. În 1995, Bruce Springsteen înregistrează cântecul la New York. El apare, fragmentar, în documentarul Blood Brothers, apoi pe EP-ul promoţional al turneului european din 1997. O a treia versiune, în stil funk, există în arhivele artistului. Deocamdată, cântecul nu mă prinde. Înţeleg mesajul, înţeleg speranţa marelui rocker de a încerca să ne convingă printr-un alt fel de a aborda muzica: făcând reverenţe şi dovedindu-şi generozitatea (de altfel, reală) faţă de creaţia altora.
29 – 31 ianuarie 2014. Corectez lucrări de examene. Zeci de lucrări. Milioane de litere îmi fug sub priviri. Mă opresc din citit, revin, parcurg câteva capitole din Heart of Darkness, apoi din Dubliners. Cărţi de mare muzicalitate. Arunc priviri derutate peste capitolul neterminat, din cartea aventurilor lui Leopold Bloom. În fine, găsesc soluţia ideală: mă opresc după fiecare cinci lucrări citite şi ascult câte un cântec de pe albumul lui Bruce Springsteen. Târziu, termin de corectat. Nu renunţ însă la audiţia de pe YouTube. S-au scurs trei zile şi albumul îmi pare din ce în ce mai bun. Divers, multistratificat, perfect controlat. Profesionalism. Imaginaţie. Forţă. Tehnică. Sensibilitate. Inspiraţie. Poftă de-a trăi. Dream Baby Dream.
preluat de pe Romania Literara
