Mă tot uit în jur încercând să găsesc ceva care să mă scape de senzaţia asta a inutilităţii. Ai îmbătrânit, o să-mi ziceţi, sigur că am îmbătrânit, dar asta nu mă scuteşte de frecătura zilnică a nimicurilor care îşi etalează pretenţiile remarcabilităţii şi îşi imaginează eficienţa… inutilitatea are această putere metamorfică, am învăţat asta îmbătrânind.
O fi vara de vină, e cald şi atunci totul se lălăe, aşa un fel de plajă generală se instalează chiar şi sub aerul condiţionat, ne bronzăm sub arşiţa lenei, aş zice şi percepţia se subţiază aruncându-ne parcă în vid aşa că tot şi toate se lăbărţează distorsionând nu numai imagini dar chiar şi gânduri… mai plouă, când spriţos când diluvic şi chiar dacă totul pare a intra în normal rămânem la marginea lui, spectatori lehamisiţi de tărăşenia unor mişcări prea bruşte, mă rog, încerc o explicaţie metaforică a ceea ce ar trebui să fie pe înţeles şi rămâne numai o senzaţie şi aia inexplicabilă.
Ce mai, am eu mania de a crede că lumea e cu susul în jos – asa cum ar fi explicabil via vârstă – ori se întâmplă să recepţionez chestii criptice nu numai de dragul de a le înregistra, ci pentru că sunt?
Aflu – paralel cu ciudăţeniile meteo, alea cu inundaţii, focuri, tornade, tsunamii, erupţii, mă rog, tot tacâmul unei planete ajunsă pe mâna unor incapabili ori şi mai rău inconştienţi puşi pe distrugere, cum zic enviromentaliştii – că am ieşit cumva din criză (aia economică doar) şi că am fi gata de a recompune viaţa normală cea pe care o aşteptăm tot construind la ea…
Aflu – că suntem bine merci, aşa în general, ne cam ciocnim unii de alţii, e drept, dar în general ne ţinem încă pe picioare chiar dacă bate vânt distrugător când din Siria, când din Egipt, când din Irak, când din Coreea – de nord, evident – ba chiar aşa cam de peste tot invadând sau strecurând – depinde de senzaţionalul evenimentului – ştiri de încăierare fie razboinică fie revoluţionară, de fapt, un fel de talmeş-balmeş din care n-am decât să reţin ceea ce mi se pare mai aproape – ştiţi cum e „cămaşa e mai aproape decât…” nu?
Aflu – că ideologic-stângist se reinventează istoriceşte, se reaşează valori şi cu pretenţia autorităţii se cere lumii încredere aşa încât trecând pe la porţile marxismului să pună la păstrare aberaţiile ideologice din care abia se încearcă ieşirea cu faţa curată; si dacă redescoperirea „patriotismului” lui Ceauşescu e locală, vezi recenta acreditare a lui Guevara ca gănditor surclasând violenţa anarhistului –decizie autoritară – UNESCO.
Cum spune românul – nimic nou sub soare?
Faci literatură, o să-mi ziceţi, din nou atenţi la aberaţiile mele şi de ce nu, zic eu, în fond în tinereţe îmi permiteam alergatul în ritmul cailor, aia verzi pe pereţi, bine-nţeles, acum ajungând matură (sic!) adopt disciplina rafturilor, de bibliotecă, tot bine-nţeles, cele din care încerc să extrag ceva înţelepciune… şi într-un caz şi în celălalt o literatură a realului m-ar putea ghida spre a afla câte ceva dincolo de aparenţele mai mult sau mai putin retuşate.
Doamne, ce greu este să spunem adevărul… arabescurile literare îmi permit ocolirea lui, a adevărului acesta învăluit în aşa zisa înţelepciune a trecerii prin viaţă când decoperim că „afară-i vopsit gardul…” restul e numai o adâncă crevasă existenţială din care ieşim confuzi şi evident zăpăciti… şi dacă ieşim!
Cum zice Churchill?
„A lie gets halfway around the world before the truth has a chance to get his pants on”
Cam aşa!
*Vorba vine – groapă – are vreo 2500 de km. lungime şi e drept numai vreo 60 şi ceva latime, dar atinge undeva în zona Filipinelor 10-11 Km adâncime ceea ce îi conferă titlul de cea mai adâncă spărtură în „duşumeaua” oceanului planetar… asta aşa ca un comentariu… inutil!
2013, vara
