Între două gusturi sau câteva chestiuni privind canonul literaturii în școală

”Și totuși trebuie să alegem.”
(Harold Bloom, Elegie pentru canon)

Întrebarea pe care o pun, din start, e dacă lista autorilor care se studiază în școală mai este valabilă. Prin valabilitate nu înțeleg înălțimea estetică sau importanța cultural-istorică, ele sunt, desigur, tacit presupuse, ci înțeleg eficiența acestei liste, adică deschiderea intelectuală operată pentru a apropia individul de specificitatea unui domeniu esențial. Dacă tinerii trebuie să studieze literatura și dacă aceasta e cea mai importantă materie umanistă, atunci literaturii îi revine un rol fundamental în setarea afectiv-intelectuală a viitorilor cititori. Ei vor asigura la nivel social atât constituirea unei mase critice de oameni general-cultivați, cu opțiuni și interese permanente, cât și existența unei piețe literare funcționabile. Nu cred că e nevoie să mai subliniez de ce această chestiune îi privește pe toți cei implicați în câmpul literaturii, autori, critici, cronicari literari, redactori de reviste, edituri, distribuitori de carte, profesori etc.

Răspunsul meu la întrebarea de mai sus e negativ și aceasta e teza de la care pornesc: canonul literaturii școlare trebuie reformat, în sensul schimbării ponderii unor nume și opere, nu în cel al ierarhizării axiologice sau istorice. Mă refer aici doar la proză și la subdiviziunile ei, gen democratic și accesibil, prin excelență. Poezia, teatrul aparțin unei maturități a receptării, deci trebuie plasate, oricum (cu o selecție atentă și aici), la vârste finale, mai adecvate și mai dispuse la recitiri. Și mă refer aici doar la nivelul liceal, pentru că cel gimnazial presupune vârste prea mici, iar în cel universitar filologic nu se pune problema, căci aparține specializării. Demonstrația, dacă se poate numi așa, descinde dintr-o discuție asupra raportului dintre gustul publicului și gustul criticii (gustul criticii stabilește canonul ”clasicilor”, până la urmă), dar atinge și puncte nevralgice precum schimbările de paradigmă din hermeneutica post-modernă, epistemologia literaturii, antropologia artei și eterogenitatea esteticii. Nu va fi aici loc pentru toate. Nu voi fi, deci, nici exhaustiv, nici ocolit de riscuri și poate nici foarte convingător. Fără să am, deocamdată, soluții concrete, vreau doar să-mi clarific o intuiție temerară și să formulez o apercepție generată de confruntarea profesională (predau literatura, scriu literatură și fac cronică literară), de ani buni, cu un anume Zeitgeist.

Momentul declanșator, recunosc, a fost lectura unui opuscul al lui Tzvetan Todorov, apărut în Franța, în 2007, tradus și la noi: Literatura în pericol. El n-a făcut decât să-mi confirme supozițiile că ceea ce cred eu că se întâmplă în școala românească se întâmplă și aiurea. Fostul apologet al structuralismului susține că selecția din actualul canon școlar al liceelor franceze și felul în care sunt studiate operele propun o înțelegere defectuoasă a literaturii, îndepărtând iremediabil tânărul de la potențiala formare a unui interes pentru acest domeniu. S-a înlocuit finalitatea studiului — descoperirea unui sens al vieții, a unei frumuseți care să ajute la împlinirea umană și la autocunoaștere — cu mijloacele lui, cu date formale de teorie și de istorie literară. Repet, e vorba de cititori neprofesioniști, în plin proces de apropriere a literaturii, iar nu de cititori profesioniști. În opinia sa, literatura are rolul de a extinde câmpul emoțional și experențial al vieții, de a facilita înțelegea lumii acesteia și a altora posibile și de aceea un plus de viață în texte revelează adevărul literaturii. Studiul formal al literaturii în școala franceză vine dintr-o tradiție universitară care nu a considerat, cel puțin după Al Doilea Război și după anii 1960, că literatura e expresia unei sensibilități sau a unei interpretări a lumii. Profesorii au predat ceea ce au fost învățați, deși ar fi trebuit să înțeleagă că literatura care nu se adresează specialiștilor nu trebuie transmisă prin metapoetic, pentru ea însăși, ci ca expresie a unei interiorități, a unei experiențe umane sau a unei anume viziuni despre existență, cu instrumentarul conceptual specializat păstrat în umbră, discret. În acest fel, s-a ajuns la o criză a interesului pentru literatură , îndeosebi, manifestat prin trei tendințe principale: formalism, nihilism și solipsism. Soluția urgentă ar fi revenirea la un canon adecvat al textelor de școală și la o transmitere a conținuturilor care să evite abstractizarea extremă și absolutizarea instrumentelor prea specializate. Din scop în sine, literatura trebuie să redevină un mijloc cognitiv și autocognitiv, pentru ca autonomia ei estetică să fie înțeleasă, mai târziu, după repetate exerciții de lectură, ca frumusețe unică.

E ușor de văzut că situația descrisă de Tzevetan Todorov caracterizează și felul în care e privită literatura în școala românească. Și noi moștenim o paradigmă formalist-structuralistă în conceperea literaturii și o simplă privire aruncată pe manuale și în programele de liceu va dovedi aceasta. Prevalența conceptelor și a descriptivismului istorico-teoretic, prezența unor texte (desigur, clasice) care nu mai spun nimic unui tânăr setat deja într-un imaginar digital-informațional, lectura critică aridă, cumulativă și esangvinată sunt tot atâtea cauze ale îndepărtării de esența literaturii. O literatură care e cu orice preț aristocratică, nu democratică, un spirit critic decisiv care e doar elitist (în consens cu radicali ca Allan și Harold Bloom) nu vor duce niciodată la înțelegerea alterității umane, pe care literatura o exprimă tematic-simbolic. Sau cel puțin cei încă neinițiați, adolescenții, tinerii obligați de școală să citească nu vor înțelege. Cu atât mai mult cu cât literatura are, între celelalte științe umaniste, dincolo de bariera limbii, imensul avantaj al discursului universal, foarte permisiv cu valorile ontologice. Nici filosofia, nici istoria, nici religia nu pot include într-o totalitate coerentă atât de multe miteme existențiale ca literatura. Gustul criticii, ”nepopular și elitist”, are ultimul cuvânt în selecția definitivă a oricărui canon literar, suntem cu toții de acord, dar aici e vorba de o perspectivă generală asupra literaturii, de funcția ei fundamentală între celelalte discursuri culturale, de apertura ei primară. Trebuie să existe și un consens al unor subiectivități deschise și inteligente în acceptarea unui canon provizoriu (cel din școală e așa ceva), un consens al unui anume gust public modern, nu doar un consens al gustului criticii, specializat. De aici necesitatea unor concesii făcute gustului public democratic, pentru a-l ridica la nivelul celui critic aristocratic și a-l duce, astfel, treptat, la o independență a selecției elitiste. Din canonul provizoriu, adică, în cel definitiv. Aceasta se face numai prin întoarcerea literaturii la sursa ei originară — viața, experiența, emoția, tensiunea, șocul ideii și al formulării.

Se știe, biograficul, minimalismul și relativizarea perspectivelor și a genurilor sunt apanajul modernității recente, iar pentru copiii ”epocii haotice” (Harold Bloom) poveștile cu și despre viață atrag mai mult decât marile construcții epice, cu o sporită complexitate tipologică. Dacă, actualmente, sensul imediat e rezultatul impresionist al unor trăiri personale, dacă înțelegerea spiritului necesită o mai mare maturitate decât înțelegerea vieții, dacă, în termenii lui Dilthey, abia prinLebensphilosophie se ajunge la Geistesphilosophie, atunci proza canonului școlar va trebui să recurgă, pedagogic, la reintroducerea vieții în texte, înainte de orice. Memorialistica de larg interes, jurnalul de formare, fragmentul de caiet intim, eseul alert, corespondența relevantă, povestirea, nuvela și romanul în care viața palpită cunoscut, surprinzător și empatic trebuie să recâștige o pondere considerabilă. Mai apoi, se poate accede mai ușor la clasicii (și la genurile) al căror impact diacronic e perimat. Nu o eliminare a autorilor fundamentali ai canonului vreau să sugerez, ci o schimbare a felului în care se poate ajunge la ei: prin simpla parcurgere a unor etape și prin renunțarea la criteriile stricte de cronologie culturală. În toate, instrumentarul filologic și teoretic specific literaturii trebuie folosit cu măsură, discret, doar pentru a facilita contactul cu frumusețea unui discurs care, ca orice suprafață inseparabilă a unui fenomen, ascunde un adevăr demn de descoperit.

Pentru conservatorii sceptici și prea elitiști, invoc aici două afirmații ale unor incontestabili analiști ai modernității. Prima e chiar a lui Tzvetan Todorov: ”A gândi și a simți adoptând punctul altora de vedere, persoane reale ori personaje literare, e unicul mijloc prin care se poate tinde spre universalitate și spre îndeplinirea vocației. De aceea, trebuie încurajată lectura prin toate mijloacele, înțelegând aici lectura cărților pe care critica profesionistă le ia în considerație cu oarecare condescendență, dacă nu cu dispreț, de la Cei trei muschetari până laHarry Potter; nu doar că aceste romane populare au convins milioane de adolescenți să citească, însă, mai mult, le-au permis să-și construiască o primă imagine coerentă a lumii pe care, cu siguranță, lecturile următoare o vor nuanța și o vor face tot mai complexă”1. A doua afirmație e a lui Matei Călinescu: ”Lumea kitsch-ului este esențialmente o lume a iluziei și autoamăgirii estetice. Așa cum am arătat mai sus, pericolele kitsch-ului nu trebuie să fie exagerate. Oferind «copii» ale aproape oricărei forme de artă cunoscute, kitsch-ul sugerează (uneori cu mai multă precizie decât ne-ar plăcea să credem) calea către lucrările originale. La urma urmelor, în lumea de astăzi nimeni nu se poate feri cu totul de kitsch, care apare drept un pas necesar pe drumul spre un țel mereu ascuns, acela al experienței estetice pe deplin autentice”2.

Literatura e un domeniu obligatoriu în școală și e bine să rămână așa. Canonul ei, însă, ca și instrumentarul transmiterii lui, trebuie să fie deschis, mobil și eficient. Deci trebuie să alegem, periodic, cu discernământ, pentru un viitor sigur al literaturii, pentru un viitor sigur al înțelegerii vieții și spiritului uman. Pe acestea două literatura le exprimă universal prin frumusețea cuvintelor ei. Iar alegerea nu poate fi făcută în afara dialogului riscant și mereu adaptabil între gustul criticii și gustul publicului. E un risc ce trebuie asumat.

Note:
1. Tzvetan Todorov, Literatura în pericol, Editura Art, 2011, trad. de Luigi Bambulea, p. 79.
2. Matei Călinescu, Cinci fețe ale modernității. Modernism, avangardă, decadență, kitsch, postmodernism, Polirom, 2005, trad. de Tatiana Pătrulescu și Radu Țurcanu, p. 254.
(eseu publicat și în mensualul ”Luceafărul de dimineață”, nr. 5/2014)

Tags: , ,

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *