Andrei Oişteanu, “Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură”, (4)

Eliade în India : Opium şi canabis

În primăvara anului 1929 Eliade avea douăzeci şi doi de ani şi locuia la Calcutta, în pensiunea doamnei Gwyn Perris din Ripon Street nr. 82. Într o pagină din Memorii referitoare la acea perioadă, Eliade scrie : „A fost o săptămână ciudată, în care am întâlnit tot felul de necunoscuţi şi necunoscute. O dată, cu un asemenea grup, am intrat într o casă din China Town, unde se putea fuma opium pe o sumă modestă. Amintirile mele erau destul de tulburi. Nu puteam distinge întotdeauna ceea ce mi se întâmplase cu adevărat de ceea ce îmi închipuiam. Eram istovit, îmi simţeam capul greu, pleoapele grele, ca de plumb. Simţeam că se întâmplase ceva cu mine, dar nu izbuteam să mi amintesc exact ce”.

no images were found

Evident, la Calcutta se găsea opium nu doar în localurile din China Town, ci şi în cartierele propriu zis indiene. Un astfel de cvartal se afla în imediata vecinătate a cartierului anglo indian în care locuia Mircea Eliade. El descrie cartierului „pur indian” apelând la memoria sa olfactivă : „Mirosul de huka [narghilea] şi fumul dulceag al opiumului se împreună cu acele neuitate miresme ale cartierelor indiene”.

În privinţa consumului de narcotice şi a experienţelor sexuale, Mircea Eliade a fost discret în memoriile scrise şi publicate la maturi¬tate, dar a fost mai sincer în jurnalul şi în romanul cvasi autobiografic scrise şi publicate în tinereţe. În jurnalul său indian (Şantier, 1935), Eliade descrie câteva dintre experienţele lui cu opium în perioada petrecută în India. La începutul acelui an, abia ajuns la Calcutta, tânărul doc¬torand scrie despre relaţia carte vs opium : „Simţeam o poftă nebună să las cărţile şi să fumez opium. Dar nu din pricina cărţilor. M aş fi întors, apoi, la ele. Ceea ce pierdeam eu nu erau funcţiunile mele spirituale – ci semnificaţia lor”. Cu alte cuvinte, opiumul este perceput de tânărul savant nu ca o alternativă la studiu, ci ca un adjuvant al acestuia.

Într o altă notă din jurnal, la sfârşitul anului 1929, Eliade relatează o scenă erotică pe care a avut o într o încăpere de fumat opium din China Town, în Calcutta. Asta după ce achitase anticipat preţul unei „pipe de opium”. Eliade rememorează vitejiile sale erotico narcotice din acel an: „Ideea extraordinară ce mi o făceam despre mine pentru că cinam la Nanking, în plin oraş chinezesc, şi puteam fuma, dacă voiam, oricât opium aş fi cerut”. Prin abuz, tânărul Eliade ajunge să fie dezgustat de sine însuşi şi de „nopţile de chefuri” fără memorie petrecute la Nanking : „Oraşul chinezesc mă primea în fiecare seară, la opt. Ce Dumnezeu făceam până dimineaţa, nu prea ştiu bine. Mi e silă grozavă de mine”.
După experienţele erotico narcotice trăite în cartierul chinezesc al Calcuttei, Eliade începe să scrie Isabel şi apele Diavolului. Este un roman cu multe elemente autobiografice. Doctorul şi Lucy Roth se întâlnesc întâmplător la celebrul restaurant rău famat Nanking. „Am petrecut [la Nanking] seri de frivolă şi sinceră bucurie, în încăperile retrase, cu slujitori hinduşi şi moravuri chinezeşti. Cunoşteam pe patron şi ştiam că dl Chen, the manager, procura celor acceptaţi opium sau fete din Shanghai.” „Un vis produs de droguri – spunea Doctorul – e repulsiv, dezgustător. Pentru mine, opiumul, imaginaţia prin intoxicare sau prin exaltare senzuală sunt mistificări ordinare, încercări mediocre de a oglindi o lume pură şi de a o transmite minţii prin violentarea celulelor.” Până la urmă, cei doi ajung la Lucy acasă, unde fumează din nou opium. Fiind narcotizaţi, Lucy îl seduce sexual pe Doctor. „Opiumul potenţează senzualitatea feminină – îi va explica ea ulterior – şi suprimă pe cea a bărbaţilor”.
În iarna 1930 1931, când Eliade s a retras într un āshrām din preajma oraşului Rishikesh din nordul Indiei, el şi a făcut ucenicia inclusiv pe lângă „un brahmacarin nepalez”, un sihastru care „îngrijea şi culegea plante medicinale”. Amintindu şi în volumul de Memorii de acest episod, Eliade vorbeşte mai ales de „Frunza lui Brahma” – o plantă „cunoscută de mii de ani în farmacopeea Âyur veda”, renu¬mită „pentru însuşirile ei fortifiante” şi folosită „pentru tratamentul surme¬najului”. Este vorba, probabil, de planta Brahma manduki, folosită într adevăr ca energizant în medicina āyurvedică.

Eliade a descris mai multe plante cu proprietăţi medicinale şi halucinogene din grădina brahmacarinului nepalez, inclusiv „o specie de cannabis care produce o intoxicaţie asemenea opiumului”. „Multe din plantele culese – mărturiseşte Eliade – le am experimentat personal”. Printre alte plante psihotrope, lângă coliba sihastrului nepalez creşteau mai multe „tufe de bhang” (= Cannabis indica), „ale căror frunze – scrie Eliade – fierte sau fumate într o hooka de lemn [= un fel de narghilea] produc o toropeală mult gustată de sadhus, căci se spune că faci¬litează concentrarea mentală şi clarifică meditaţia”.
Aceste pagini din volumul India sunt foarte interesante şi pentru faptul că Eliade a încercat să descrie (cu un limbaj nesigur) stările mentale prin care a trecut în timpul narcozei : „Odată am fumat bhang şi îmi amintesc că am avut o noapte vertiginoasă, căci sensul spaţiului se deplasase şi mă simţeam atât de uşor. [Planta] bhang are o curioasă însuşire de a concentra şi adânci orice gând care domină conştiinţa în momentul intoxicării. Fireşte, dacă e un gând religios – cum se presupune – meditaţia e perfectă”.

Andrei Oişteanu, “ Narcotice în cultura română.Istorie, religie şi literatură’, editura Polirom, Iaşi, 2014

În pofida „aproximărilor” folosite de Eliade, el reuşeşte să puncteze câteva idei importante. Una dintre ele, aparent banală, este aceea că narcoticul în general are „curioasa însuşire de a concentra şi adânci gândul”, ceea ce ajută meditaţiei de tip Yoga. Cu o adăugire esenţială: este vorba despre „orice gând care domină conştiinţa în momentul intoxicării”. Toţi comentatorii au ajuns la concluzii similare: substanţa narcotică nu face minuni. Ea nu umple o traistă goală, nici nu schimbă calitatea lucrurilor aflate în traistă. De aici posibilităţile ca psihonautul (termen forjat de Jünger) să aibă un bad trip sau un good trip sau chiar un no trip. Narcoticul „concentrează şi adânceşte gândul”, amplifică enorm forţa de penetrare a gândirii, îi modifică imprevizibil perspectiva stereotipă, măreşte neaşteptat de mult orizontul de înţelegere a fenomenelor, dar nu pune nimic acolo unde nu e nimic.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *