Baht te delo del, oiţa mea!

În curtea decrepitului şi păgânului spital judeţean tronează o nouă bisericuţă, cea mai frumoasă între cele sfinte, ‘naltă cât o vilă cu 3,5 etaje, în stil maramureşean – kastello, cu foarte multe muşcate şi ronduleţe, cu foişor şi alte ţigănisme luxuriant-ortodoxe, pe care internaţii o privesc cu admiraţie şi eternă evlavie de pe paturile lor mizere de becisnici.
La secţia de neuro-grămadă, salonul ingurgitează cam 10-12 oropsiţi deodată. Pentru că poate şi aşa e legea pe aici. Spaţiul e larg, pot transpira toţi liniştiţi în acelaşi timp, ba mai mult: brancardierii mai vin din când în când şi mai abandonează pe-acolo câte-o targă, două, cu diverşi.
Aşa se trezi şi Bicuţă, catapultat cu targa şi îi salută respectuos, cu vocea stinsă, pe noii vecini. Începu să le arate poze, ca tot omu simpatic, posesor de portofel.
Poze cu copilu.
Poze cu popa Negru Ion. Şi cu copilu.
– Popa Negru Ion mi-a botezat băiatu’. Şi face sfeştanie bună la casa omului.
Când o muri soacră-mea, dreacu, cu Popa Negru o îngrop. Că ie mai eftin.

Bicuţă s-a îmbolnăvit de nervi că a ajuns la spital.
– Că patronu’ lui, domnu’ preşedinte Firicel, nu i-a mai dat leafa de 3 luni. Unde? La pază şi protecţie, păi, cum, că dacă sunt mai mare-aşa ditamai, pot să păzesc, la oameni le ie frică dă mine.
Și, că, na, tre să dau, vericule, acolo, că dacă nu dai, nu ai. Nu? Nema ciubuc, canci doctorii. Ciuciu – muciu, aia vezi.
Prin salon cădeau regrete, supărări, tencuieli, oamenii-şi mai frecau mâinile, se mai uitau la bec, mai la scorojeli şi se mai târșâiau în jurul canalului din podea, cu gura acoperită cu scoci lat, argintiu, ferfeniţit pe ici, pe colo. Mai ieșea și niște abur, da’ mai mult duhoare. Iarna era bine, încălzea. Șia nu prea conta cu duhoarea, că oricum n-o deosebeau de-a lor.
Bicuţă fusese şi-năuntru, cu vecinii lui de salon. În bisericuţa nouă.
– Eeeee, păi ce gresie frumoasă. Şi lucitoareee!
– Şi lampaaa!
– Ce lampă, bă?
– Aia mare, cu fro 10-15 becuri
– Candelabru, bă
– Şi câtămai poleiala. Tot să pupi sfânte icoane!
– D-apăi, poa’ atuncea ca s-aducă şi la noi aicişa o sfântă, să ne rugăm şi noi ca omu, să ne dea Dumnezeu sănătate…
Bicuţă cugetă la leafa lui. La patronu’ lui. Candida acum la primărie. Tot el făcuse, săracu, biserica asta nouă, puţin mai la o zvârlitură de ciomag de aia veche, care tot în curtea de spital era, dar nu mai era aşa frumoasă şi nouă şi popii erau cam nervoşi acolo şi cereau prea mult. Şi unde-l mutase p-ăsta mai zvârlugă aşa dintre ei aici, era mai vesel, nu aşa mafiot şi veneau mai mulţi la el.
– Păi, să-i dea Dumnezeu sănătate lu dom’ Firicel că s-a gândit să-şi spele păcatele şi a făcut un lucru aşa frumos pentru oameni.
– S-avem un’ să ne-nchinăm de sănătate, Doamne-ajută,
– Of, of, Domnişorul meu! Să avem putere de muncă, vine ei şi banii…
– ‘r-aţi ai dreacu dă şobolani! flegmă taica Gheorghe morcovit. Bă, ai dreacu, să să urce pă picior, ai dreacu dilimanii dreacu!
– Ia să nu mai fumezi, bre, n-auzi, lângă uşă la intrare, că pă geamu ăla intră, ai moartii, arză-i-ar focu, p-acoloşa pă unde să vede la subsol, că geamu nu l-ar pune nimenea, auzi la ei, păi cum să-l pună?
– Păi da noi ce le dăm bani, bă, să-i bea, ce dreacu face cu ei?
– Păi ca să te opereze mai bine, bă, taică, trăi-ţ-ar neamu! râseră babele şi uneia-i sări de-atâta râs nişte scuipat până pe mâna ăluia mic din patul de lângă ea, noroc că dormea că iar o porcea, japiţa.
– Păi fi-r-ar muica lor a dreacu dă calici! păi io pastile, păi io tifon, păi io aia, păi io ailaltă şi mor aici ca şobolanu, futu-le muma-n cur astăzi şi mâine dă bandiţii dreacu, hoţomanii dreacu!
– Hoooo, taică, ho, mai bine roagă-te dă sănătatea lu domnu doctor că mâine te taie, huo, hulitorule ce eşti.
– Dă, bre, banu, că trece!
– Du-te colo, pupă o icoană, lasă ţuiculiţa, lasă ţâgăruşa!
– O să mă duc pă pustii, să o pup în cur mai bine pă doamna ‘nfermeră, că dăcât să mă şteargă ea pă mine la cur pă bani, o pup io pă gratis, că are neşte bulaneee. Aolicăăă!
Şi tot salonul se veseli, nevoie mare şi-uite-aşa, adormiră mai repede ca ieri.

În noapte-aia, Bicuţă făcu ce făcu şi crăpă.

Domnul preşedinte Firicel îi organiză mare alai funerar şi slujbă cu 5 popi la noul său lăcaş de cult din curtea plină de bozii a spitalului judeţean.
Vară fiind, izul fântânii murdare în care se răcorea un hoit de căţelandru şi se ybenguiau nevoie mare niște mormoloci, le cam deranja pe doamna soţia şi domnişoara fiica domnului preşedinte, venite să asiste şi să îndrume, încet dar sigur şi în mod civilizat, pomanagii către urnele de votare cu buletinele de vot corecte.
Domnul Preşedinte se uită mândru la coada de maşini, toate colantate cu Star & Pază. Se gândise tare bine, tare, tare bine.
– Cu voia dumneavoastră (şi tonul lui clar şi puternic, în acelaşi timp umil şi cald le făcu tuturor părul măciucă), a soţiei şi fiului său, am hotărât ca ultimul salariu al devotatului nostru Bicuţă Vasile, un înger în dreapta Domnului de-acum, să fie donat bisericii, întru preamărirea şi cinstirea sufletului dragului nostru băiat. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace!

Dumnezeu să-l ierte, murmură spăşită turmuliţa.
Să-i fie ţărâna uşoară!
Nicoleta, nevasta, clipi din genele umezite, fericită că bărbatul ei avea să fie binecuvântat la fiecare slujbă, mai des şi mai frumos faţă de ceilalţi morţi care nu donaseră nimicuţa.
Copilului îi curgeau mucii întruna şi habar n-avea toate cele, obraznicul. El pândea cădelniţa aia aurită să-i mai vină prin faţa ochişorilor. Sclipea aşa frumos că până şi pe ea o fermecă. Și adormi lin, în capul oaselor, cu țâncul în brațe.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *