Gînduri feline sau ce înseamnă să fii pisică

Dumnezeu a creat întîi pisica după chipul şi asemănarea Lui.

Nu… Asta ar fi prea de tot. Dar eu cred că au fost create mai întîi cerul şi pămîntul ca să se formeze un cadru adecvat pentru feline, propice dezvoltării lor, în care ele să crească şi să se maturizeze înaintea omului, în aşa fel încît, cînd acesta le îmblînzeşte, să le preia de la un stadiu oarecum avansat. Sigur, asta este doar opinia mea de felină.

Dar Egiptul… Ei, e o cu totul altă mîncare de peşte acolo. Să ne gîndim puţin la Egipt. În Antichitate, deştepţi băieţi… Bastet era zeiţa egipteană a femeilor, pisicilor şi copiilor. Avea cap de pisică, fireşte. Şi corp de pisică. Era o pisică în toată legea, ce să mai vorbim… Mai tîrziu, pentru că lucrurile mergeau bine, şi oamenii o adorau, a fost promovată ca zeiţă a dragostei, fertilităţii, naşterii muzicii şi dansului. Şi aşa a ajuns una dintre cele mai importante figuri ale Antichităţii. Sau, ce spun eu una dintre cele mei importante, cea mai importantă, de bună seamă, că nu degeaba avea înfăţişare de pisică. Cea mai importantă. Aşa că, pînă la urmă, pot să spun că am fost create după chipul şi asemănarea zeilor. Sau, dacă vreţi, invers, ceea ce e oricum foarte meritoriu din partea noastră.

Noi am adus armonie şi ordine în căminele oamenilor. Da, noi, pisicile. Dar a durat mult pînă am reuşit să-i cizelăm şi să-i civilizăm pe oameni. Şi să stabilim o ordine ierarhică: pisică – motan – pisoi – oameni. A fost luptă grea din partea noastră. A trebuit să utilizăm agerimea minţii şi tot felul de furtişaguri şi subterfugii: mieunat, şantaj sentimental, privire galeşă, farfurii sparte, fuga de acasă, echilibristică pe balustrada balconului, vînătoare de vrăbii, ascunsul printre cotloane cîte o jumătate de zi, voinţă dîrză şi nestrămutată, încăpăţînare, că aşa e cu oamenii, dacă le cedezi o dată, după aceea se învaţă şi capătă obiceiuri urîte – cum ar fi să comande sau să ne stropească cu apă, sau să ne ameninţe cu ziarul, sau, Doamne fereşte, să ne abandoneze pe stradă. Şi ce răbdare ne-a trebuit! ce să mai vorbim…

Oamenilor întotdeauna le place să se creadă stăpîni. Dar o să revenim asupra acestui aspect şi o să-l corectăm.

Pînă să ne îmblînzească, oamenii nu cunoşteau ludicul. Noi a trebuit să-i învăţăm cum se face. Ce înseamnă bucuria simplă din capătul unui ghem de lînă, sau căţăratul pe perdele. Aproape că e de neconceput cum nişte fiinţe cerebrale ca oamenii pot să trăiască fără căţărat pe perdele, că nu cunosc plăcerea nevinovată de a sparge vazele doar ca să auzi clinchetul cioburilor pe gresie, sau privitul ore în şir a apei care curge, sau furturile, sau vînatul prin apartament şi cîte şi mai cîte minunăţii. Pînă să ne îmblînzească pe noi, oamenii nu aveau responsabilitatea unui animal de companie, a unei fiinţe cu blană şi mustăţi. Cîinii au apărut mult mai tîrziu în viaţa lor şi sînt infinit mai inutili. Oamenii pun prea mare preţ pe fidelitate.

Cu oamenii e altceva.

Ei au fost inventaţi ca să ne mîngîie pe noi şi să ne facă să ne simţim bine. Avem nevoie de confortul căminului ca să putem funcţiona în parametri maximi. Trebuie să recunoaştem, că o merităm cu toţii. Nu degeaba ne-am redus dimensiunile, de la fraţii noştri din junglă, care pot să aibă şi trei metri lungime, la miniaturale de apartament. Nu se ştie de ce, dar dimensiunea mare îi sperie pe oameni. Mulţi oameni au pisici în apartament, dar foarte puţin ţin şi tigri. Dacă aş fi tigru, m-aş simţi ofensat de discriminare.

Marea bucurie a oamenilor e să se creadă stăpîni. Stăpîni peste lume, peste alţi oameni, peste animale şi peste pisici. Mare greşeală.

Nouă ne place să dormim, să ne răsfăţăm. Oamenii se trezesc devreme. Se ridică în picioare, se spală, mănîncă. Noi dormim în continuare. Dar dacă ne trezim peste noapte, hop! Se trezesc şi oamenii. Ei, spuneţi şi voi acum, ce fel de stăpîni sînt ăştia. Noaptea cînd e linişte şi nu ne bruiază nimeni, ne place să comunicăm. Şi nici nu ne supără lumina. Nu pot să-i înţeleg pe oameni de ce nu profită de liniştea şi întunericul serii ca să-şi rezolve treburile neterminate. De ce ziua, pe lumină, e şi trafic, şi gălăgie, sînt şi discuţii, cînd noaptea e aşa de plăcut să miauni, să-ţi execuţi căţărările zilnice pe draperii şi rafturi de cărţi. Sau, dacă sînt bibelouri, e şi mai bine.

Dar oamenii ce-au înţeles din drăgălăşenia noastră? Ne-au demonizat. Au inventat tot felul de tîmpenii – pisica neagră a vrăjitoarelor, noaptea Walpurgică şi alte aberaţii menite să ne discrediteze.

Oamenii au nişte obiceiuri ciudate, pe care le numesc morală. Eu nu ştiu exact ce înseamnă, dar nu pot să-mi imaginez o viaţă în care să nu furi. Mîncarea celuilalt e întotdeauna mai gustoasă. Mai e o chestie care se cheamă discreţie. Adică să nu scotocesc prin genţi şi sertare şi să nu gust din ceaşca de ceai? Dacă altcineva mănîncă o mîncare mai bună, nu e de datoria mea de fiinţă vie să mă asigur să nu se întîmple aşa ceva? Dar dacă, Doamne fereşte, doarme într-un culcuş mai bun? Mă întreb ce viaţă o fi asta… Nu, aşa ceva ar fi de netolerat. Şi oamenii, în loc să aprecieze că sîntem iscoditori, se arată veşnic nemulţumiţi. Dar noi îi iertăm pentru ingratitudine.

O altă activitate foarte plăcută e ca, din bucăţi mari de obiecte, să creezi bucăţele micuţe. Prin casele oamenilor se găsesc tot felul de minunăţii: ziare, papuci, cărţi, chestii de sticlă care fac zgomote.

Un alt obicei ciudat e ţinut în sticluţe transparente şi are o aromă greţoasă de flori sau fructe. Oamenii o utilizează la prima oră de dimineaţă, ca să devină foarte respingători. Dacă nu ar avea aşa mare nevoie de noi, ne-am lua cîmpii. Dar noi sîntem altruiste. Ce s-ar face oamenii fără noi? Fără preocuparea noastră permanentă faţă de ei?

De cele mai multe ori, oamenii sînt reci şi neafectuoşi. Nu-şi ling nici măcar bebeluşii şi nici nu le torc. Iar cînd o pisică face asta cu bebeluşii oamenilor, femeile se isterizează şi ne interzic accesul la camera copilului. Nu e de mirare că mulţi au grave carenţe afective. În loc să cheltuiască bani pe psihologi care nu ştiu să toarcă, mai bine ne-ar angaja pe noi bone.

Sfatul meu pentru pisici este: să nu cedaţi niciodată. Poate o fi greu la început să domesticim oamenii, dar cu puţină perseverenţă, orice se poate face.

Dacă vă ceartă – treziţi-i naoptea. Am observat că oamenii se stropşesc foarte tare dacă nu sînt lăsaţi să doarmă toată noaptea. Dacă vă stropesc cu apă – urcaţi-vă pe perdele. Se pare că ţin foarte mult la ele şi că, în loc să le folosească pentru căţărat, aşa cum ar fi normal, le ţin atîrnate fără nicio noimă. Aşa că se vor simţi foarte ofensaţi să vă vadă prinşi cu ghearele de ele. Dacă vă cer să le mieunaţi la comandă – mieunaţi-le noaptea, cînd e multă linişte. Se pare că bipezii nu apreciază mieunatul pisicilor noaptea.

Dar nu uitaţi, dincolo de toate, că ei sînt prietenii noştri şi trebuie să-i suportăm aşa cum sînt!

Un comentariu

  1. Traduceti-l in franceza: veti obtine mai multe texte deja scrise (de altii, adica).

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *