Am aflat de ce i s-a întâmplat lui Andrei Bodiu printr-un mail. Prima reacție a fost, vorba bancului, – așa ceva nu există. A doua, însă, a fost încercarea de a găsi pe Internet, pe Facebook, un mesaj oficial al Universității din București prin care să anunțe condoleanțele și solidaritatea cu omologii brașoveni. Eșuată. Și nimic nu a apărut nici până în ziua înmormântării, cu excepția, desigur, a unor evocări aparținând unor profesori de la Litere, care, însă, purtau mesajul în nume propriu. Sau poate motoarele mele de căutare îmi joacă feste. Îmi doresc să fie așa.
După ce am închis mailul și anunțurile ce împânzeau internetul mi-au confirmat ceea ce, de fapt, nu avea nevoie de nicio confirmare, regretele au luat locul perplexității. Murise un profesor, murise un scriitor, murise un om tânăr; dar, dincolo de astea, era regretul egoist al pierderii unui referent al mitologiei personale. Andrei Bodiu face parte, acum doar ca amintire, din filmul anilor de studenție. Pentru că multe episoade de păstrat și povestit se leagă de el sau de literatura lui.
Prima mea întâlnire cu Andrei Bodiu a fost în Vama Veche. De fapt au fost două premiere. În 2011, când am fost prima dată în Vamă, mi-am luat ca lectură de tren și plajă Bulevardul Eroilor. Cumpărasem romanul la Gaudeamusul trecut, în toamnă, dar abia în iunie l-am deschis, am citit primele pagini și l-am aruncat în bagaje. Abia mijisem ochii la autoficțiuni și proze cu rost de identificări, așa că cele trei zile, în care am tot citit, mi-am turat la maximum amintirile străzilor și locurilor din Brașov, încercând să-mi imaginez cam pe unde se plimbau Mircea, Liviu și studenta Alina. E drept că teoriile literare îmi răsunau în cap și nu mă prea lăsau să adâncesc corespondețele cu realitatea pe care doar vag o cunoșteam, dar toate aluziile onomastice (preşedintele Ilişescu, prim-ministrul Aurel Tănase, primarul clujean Prunar) și setting-ul familiar funcționau. Cum era cam extra-sezon, vreme numai bună de lafăit pe nisip și berea rece, nici nu m-am sinchisit să râd în hotote de clandestinitatea amoroasă a profesorilor sau de tentativele, lăudabile de altfel, de a deschide o filială a universității la Toplița. Ca să nu mai spun de vorbele de duh și locurile comune luate în răspăr: „Frumos Braşovul. De obicei urmează întrebarea cu schiul. Schiaţi, nu? Nu schiem. Nu ştiu de ce toţi, mai ales bucureştenii, şi-i imaginează pe toşi braşovenii pe schiuri. E ca şi cum ai vedea trei sute de mii de oameni pornind-o în fiecare zi cu zăpadă pe pârtii […]. Cred că în mintea lor toţi purtăm schiuri”.
Dacă prima întâlnire a fost cu prozatorul Andrei Bodiu, a doua a fost cu poetul, la Maratonul de Poezie, Blues și Jazz organizat de Ziua Mondială a Poeziei, pe 21 martie 2012, în studioul TVR; prin fața aceluiași student – la Litere – au defilat, pe rând, mulți poeți pe care-i citise, dar pe care-i văzuse doar întâmplător și separat. Printre cei invitați acolo era și Andrei Bodiu, care, urmând și el ritualul, se îndreptă spre locul de lectură, cu fotoliu și veioză, unde a citit o poezie despre o întâlnire. La bere. Cu nume pe care le știam, și pe ele, din cărți. Glasul domol și colorat ardelenește nu suna de niciun fel ca vocea lui Mircea Bănceu, protagonistul din Bulevardul Eroilor, așa că le-am dat dreptate studiilor despre autoficțiune – care mă interesa în mod deosebit și cu obiectiv clar la vremea aceea – și i-am lăsat pe Bănceu și Tudose în Brașovul fictiv. Pe poetul Andrei Bodiu l-am scos și la o plimbare pe malul Dâmboviței, când, pe o bancă, în virtutea unui ritual tot din studenție, am inaugurat Pauza de respirație, tocmai cumpărată de la un târg de carte.
Nu știu cine mi-a plăcut mai mult – prozatorul sau poetul. Dar știu sigur că Andrei Bodiu-gazda m-a cucerit cu totul. Am fost de vreo două ori la Colocviul de literatură contemporană pe care profesorul Bodiu, împreună cu echipa brașoveană a Literelor îl organizează de mult timp. Toată lumea lăuda evenimentul, îl dădea ca oră exactă în manifestațiile studențești de profil, dar, cu lecțiile de paremiologie românească făcute, nu m-am dus cu sacul la pomul brașovean. Precauția nu numai că mi-a fost infirmată, dar entuziasmul pentru ce am întâlnit acolo a depășit orice așteptări. De la invitați (Augustin Buzura, Ilie Constantin, Dorin Tudoran, Dumitru Țepeneag – numai când am fost eu) la desfășurător, de la temele propuse pentru dezbateri la cazare și masă, totul m-a făcut să devin un fan al Facultății de Litere din Brașov. În 2012, decan era Andrei Bodiu însuși, în 2013 îi cedase locul lui Adrian Lăcătuș, dar de organizare s-a ocupat la fel de bine în ambii ani; atât de bine, că întâlnirile noastre viitoare, la București sau în gări (venind sau plecând, fiecare dintre noi, în/din capitală) aveau un tipar predefinit: „Mai vii la Braşov?”/ „Mai vin, domnule profesor, măcar pentru mâncarea bună cu care ne aşteptaţi”. Mărturisire care nu a rămas nepedepsită în plenul sălii de premiere la cea mai recentă ediţie a colocviului. Şi pentru care şi-a luat revanşa cu tortul festiv.
Întâlnirile mele cu Andrei Bodiu pot fi uşor numărate pe degete. Dar contează atât de puţin numărul lor, că nu pot încheia decât mărturisindu-mi încă o dată regretul egoist ce mă cuprinde când mă gândesc la ce s-a întâmplat.
