pe 1 martie 2014 murea Alain Resnais.
“L’année dernière á Marienbad” are perfecţiune neliniştitoare de cristal a unui vis de Nerval. Prin filmul lui Resnais, noul val se aliază cu noul roman, iar scriitura modelată astfel are farmecul hipnotic al unui tablou de Chirico . Imposibil de narat, imposibil de descifrat, imposibil de redus la categoriile familiare cinematografului tradiţional, textul vizual al lui Resnais şi Robbe- Grillet îşi exercită fascinaţia prin ceea ce are unic şi inconfortabil:lentoarea eterică a camerei de fimat şi puterea de a construi un univers populat de statui enigmatice şi elegante.
Abordarea lui Resnais nu are nimic în comun cu trepidaţia ludică a lui Godard din primele sale pelicule. Spaţiul în care Resnais îşi ordonează personajele este unul etanş, saturat de linişte şi înnecat de muzica care securge de undeva de sus, imposbil de oprit. Geometria cadrelor este impecabilă, iar oglinzile sunt esenţiale în acest joc al privirilor. Cele trei figuri ce bântuie filmul par să se ivească din acest şir de iluzii optice. Propriile lor voci se hrănesc din rafinamentul decadent al hotelului şi teraselor nesfârşite. Adesea, perspectiva este jucată, iar camera de filmat investighează tablourile în care adâncimea peisajului este simulată prin fuga de penel. Spaţiul şi cronologia sunt înscrise în acest decor spectral, în marginile căruia se mişcă, hieratic, fiinţe devitalizate.
Scriitura imagistică este dublată de comentariul naratorului pierdut în labirint. Cineast el însuşi, Robbe-Grillet este atent la dialectica ştergerii graniţelor şi tulburării lucidităţii. Coregrafia în care sunt antrenaţi actorii acestui triunghi conjugal, ( Giorgio Albertazzi, Delphine Seyrig şi Sascha Pitoeff)sfidează legile gravitaţiei. Viteza de filmare este înşelătoare. Încremenirea unui gest este urmată de rapiditatea cu care se deschid în faţa ochiului culoarele ornate de statui fals-antice. Covoarele adânci amorţesc oamenii şi le conferă o plasticitate thanatică,statuară.
Spectrele din textul vizual al lui Alain Resnais se topesc în această pastă de cuvinte. Repetiţiile şi leitmotivele sunt destinate să crească acest sentiment de vertigo, de pierdere în miezul unei lumi din care ieşirea este imposibilă.Timpul însuşi este suspendat, iar curgerea sa oprită. Dragostea este un cântec repetat obsesiv, o melopee dureroasă şi catifelată. Iubita pierdută şi regăsită este una cu acest teritoriu al umbrelor. Tensiunea dintre alb şi negru potenţează acest indiscernabil al tainei. Fără nume,fără identitate precisă, încremeniţi în acest vârtej de amintiri care nu par să fi fost niciodată cu adevărat, personjele lui Resnais sunt lipsite de carnaţie realistă. Ele sunt doar imagine şi cuvânt, doar tăcere, pauze şi mişcare, sunt doar fantomele care se nasc din purgatoriul muzical în care sunt exilaţi, pentru totdeauna. Simfonia atonală a lui Resnais este un capăt de drum al filmului. Punctul în care ajunge este al capodoperei,irepetabile şi solitare.
