Până nu demult îi apreciam pe artişti numai în funcţie de creaţia lor, neglijând aspectele biografice. Recent însă mi-am dat seama că artistul nu poate fi separat de omul din spatele lui şi pentru a ilustra acest concept, voi încerca să fac o sumară comparaţie a personalităţilor şi calităţilor artistice a trei mari pianşti: Dinu Lipatti (1917-1950), Glenn Gould (1932-1982) şi André Mathieu (1929-1968), pianist şi compozitor de geniu din Quebec, descoperit de un alt mare pianist, contemporan cu noi, Alain Lefèvre, care l-a prezentat într-un superb ciclu de emisiuni transmise de Radio Canada. La acelaşi post, el ne-a prezentat şi câte un ciclu dedicat celorlalţi doi pianişti, Dinu Lipatti şi Glenn Gould.
Tot Alain Lefèvre, în dorinţa de a promova compoziţiile lui André Mathieu, a devenit interpretul concertelor lui pentru pian, care cer o mare virtuozitate pianistică şi a realizat în 2010 filmul „L’enfant prodige”, („Copilul minune”), pe care-l recomand cu căldură.
De Dinu Lipatti m-am îndrăgostit în anii adolescenţei. Interpretarea celebrului coral din cantata 147 de Bach „Jesus bleibt meine freude”(Isus rămâne bucuria mea), transcris pentru pian de Mira Hess, m-a impresionat într-atâta încât, negăsind partitura în comerţ, mi-am copiat-o de mână la bibliotecă. De altfel şi până astăzi mai cred că acest coral, interpretat de mulţi alţi renumiţi pianişti, nu transmite atât de puternic emoţia interpretului aşa cum o face Dinu Lipatti. În toate înregistrările lui, ca valsurile lui Chopin, sonatele de Scarlatti, concertele de Mozart, Shumann sau Grieg, se recunoaşte muzicianul care, prin daruirea lui, se apropie de divininitate.
D-na Florica Gheorghescu a realizat, în 1997, un reuşit film despre Dinu Lipatti, urmărindu-i traseul european şi culegând mărturii ale elevilor săi. Am avut ocazia să-l văd pe DVD şi am aflat că toţi cei care l-au cunoscut pe Dinu Lipatti l-au considerat un om deschis, de o mare blândeţe şi generozitate, care se dăruia nu numai muzicii, dar şi celor din jur. Calităţile lui umane, după părerea lor, transpar în muzica lui. Înregistrările cu el ca solist, peste care au trecut atâţia ani, rămân şi astăzi o referinţă de interpretare.
Un caracter total opus, aş spune, l-a avut pianistul canadian Glenn Gould. Interpretarea „Variaţiunilor Goldberg” de Bach, pe care am ascultat-o prin anii 60, m-a impresionat într-atâta încât l-am socotit pe Gould (şi nu cred că m-am înşelat) drept un mare interpret al lui Bach.
Gould era un om singuratic şi închis, cu o imensă cultură şi capacitate intelectuală. Avea însă comportări ciudate: purta zilnic aceleaşi haine, consuma zilnic aceleaşi feluri de mâncare, avea numeroase obsesii. Unii biografi susţin că ar fi suferit de „Sindromul Asperger”, o variantă de autism. Ipoteza nefiind bazată pe observatii clinice, ci numai pe cele comportamentale, nu poate fi confirmată. De altfel şi Mozart a fost bănuit de autism, tot numai pe baza comportamentului.
Gusturile artistice ala lui Gould erau şi ele ciudate. Spunea despre Mozart, a cărui muzică n-o aprecia, că nu a murit prea devreme, ci prea târziu, iar despre opera „Flautul Fermecat” avea o părere execrabilă.
Toate înregistrările Bach ale lui Gould ating perfecţiunea. Egalitatea absolută a notelor este, după cum afirmă pianistul Alain Lefèvre, greu de obţinut, pentru că degetele pianistului au dimensiuni diferite. Şi totuşi, la Gould nu există inegalităţi. El, care în a doua parte a carierei a refuzat concertele publice, şi-a „regizat” în studio, electronic, propriile înregistrări, vizând perfecţiunea. Chiar dacă nu întâlnim spontaneitate, trebuie totuşi să admitem că interpretarea pe care Gould i-a dat-o lui Bach este unică, ea fiind o mărturie a unui geniu muzical de necontestat.
André Mathieu e considerat, pe bună dreptate, Mozart-ul Quebecului. S-a născut la Montreal şi a început să compună la patru ani; la 6 ani dădea concerte în public, la 11 ani a fost solist în celebra sală ”Carnegie Hall” din New York, bucurându-se de un succes spectacular şi de niste cronici foarte elogioase. Rachmaninov însuşi, prezent la concertele lui, l-a declarat un “mare pianist de geniu”. Devenise cunoscut şi la Paris, unde a luat apoi lectii de compoziţie cu Arthur Honegger. Pe lângă premiul întâi de compozitie la New York, primit la 12 ani, i s-a oferit o bursă apecială la celebra şcoală de interpretare muzicală “Juillard”, dar André a refuzat-o. El se considera mai mult compozitor decât pianist.
Desi a fost invitat să-şi continue cariera în Europa sau în State, André nu şi-a putut părăsi ţara natală. Îndrăgostit de Quebec, i-a cântat natura în compoziţiile sale. A fost un om generos şi deschis, chinuit însă pe de o parte de o mamă foarte posesivă, iar pe de alta de oameni care nu i-au înţeles nici vocaţia lui de compozitor, nici refuzul lui de a părăsi Quebecul, refuz care, din păcate, i-a limitat cariera artistică. Cum altfel decât un act de generozitate poate fi considerantă performanţa lui de a improviza neîntrerupt la pian, într-un bar, timp de 24 de ore? A căzut, deprimat, în patima alcoolului şi, în ciuda curei de dezintoxicare, a murit subit la 39 de ani.
Iată deci trei genii, toate dispărute prematur, fiecare cu destinul şi personalitatea proprie. Şi cât de transparent apar diferenţele în expresia lor artistică!
