“Franța, Europa, România” – note de lectură incorecte politic

În urmă cu câteva săptămâni, presa franceză prezenta, cu litere de o șchioapă, clasamentele de evaluare a corupției, reieșite în urma a două cercetări de anvergură – una a Comisiei Europene (1), cealaltă a think-tank-ului Transparency International (2). Aparent stupoare! Franța se găsește pe locul 22 în lume în ceea ce privește evaluarea corupției, și pe locul 10 în Europa, ceea ce o plasează în categoria țărilor cu “eficacitate limitată”, în aceeași familie cu Argentina, Portugalia sau Africa de Sud. Corupția în Franța se produce mai puțin la nivelul publicului larg, cât al întreprinderilor, arată rapoartele, al piețelor publice și al tranzacțiilor internaționale, care reprezintă 20% din PIB. Cu toate acestea, mai mult de jumătate din respondenți (rapoartele sunt bazate pe statistici ale unor instituții internaționale, precum și pe datele din cel mai recent sondaj Eurobarometru) percep corupția ca un fenomen răspândit, cu toate că mai puțin de 2% au fost nevoiți să dea mită. Există un acord destul de răspândit și în ceea ce privește corupția în instituțiile publice naționale și locale (peste o treime), iar procentul de 70% dintre francezi care consideră că fenomenul este răspândit în rândul partidelor politice și 58% în rândul politicienilor ar trebui să le dea acestora de gândit, mai ales că acestă părere este peste media Uniunii Europene; la fel și în cazul oficialilor care se ocupă de licitațiile publice, dar și ale celor care lucrează în companii private, bănci și alte insituții financiare. În plus, și la fel de îngrijorător, aproape jumătate dintre francezi nu ar ști unde să depună o reclamație dacă ar fi confruntați cu un caz de corupție.

Bogdan Călinescu, Franța, Europa, România. Eseu depre economie, politică și libertate, Ediura Humanitas, București, 2013, traducere din franceză de Iuliana Glăvan și Patricia Rădulescu; argument de Horia-Roman Patapievici; 359 p

În aceste condiții, Comisia Europeană sugerează îmbunătățirea legislației referitoare la mita externă și la finanțarea partidelor, precum și cea privind independența procurorilor. Acesta deoarece riscurile la nivel local sunt extrem de crescute, mai ales că între 70 și 80% dintr parlamentari ocupă și altă funcție decât cea legislativă. Transparency International, pe de altă parte, pune sub semnul întrebării capacitatea de implementare a legilor care a preveni conflictul de interese și cumulul de mandate și previne asupra efectului acestora asupra reformei independenței justiției, mai ales că multe dintre legile votate sub presiune sunt literă moartă.

Ceea ce nu explică rapoartele este de s-a ajuns în această situație. Cum Franța, o țară matură, un stat de drept, țara culturii, a respectului, a ENA (Ecole nationale d’administration) și a funcției publice sanctuarizate, de ce această țară este mai bolnavă decât altele? Răspunsul la aceste întrebări ne vine dintr-o carte recent apărută la Editura Humanitas, Franța, Europa, România. Eseu depre economie, politică și libertate, o analiză la feroce și rasată semnată de Bogdan Călinescu. Cel mai probabil, numele spune destul de puțin cititorului din România, deci trebuie să îl deconspirăm pe autor, care este în schimb cunoscut publicului francez sub pseudonimul Nicolas Lecaussin (îi las pe amatorii de anagrame să descifreze acest mister). Volumul de față are la bază două lucrări apărute la prestigioasa Editură Plon, Cet Etat qui tue la France (în 2005), respectiv L’Absolutisme efficace: Enquệte sur la présidence de Nicolas Sarkozy (în 2008), ambele tratând chestiunea etatismului care a fragilizat societatea franceză.
Una dintre principalele explicații ale acestui fenomen rezidă în faptul că absolvenții ENA sunt răspândiți în aproape toate structurile (p. 41) – în ministere, administrații, ambasade, instituții publice sau private, încă din 1945. Și asta, indiferent de culoarea lor politică, ceea ce a dat naștere unui stat omnipotent și omniprezent, susținut prin generații succesive de astfel de alumni, care au reușit să creeze o administrație vastă și tentaculară (p. 45). Este, într-un fel, o reconfirmare a teoriei circulației elitelor, documentată în 1956 de C.W. Mills în volumul Power Elite, un studiu de acum clasic al modului în care vârfurile politice, economice și militare se întrețin și perpetuează reciproc, de o manieră organică. De mai bine de șase decenii, ENA produce generații de absolvenți pentru care spiritul critic nu este prea bine văzut, care urmează cursuri neadecvate, cu studii de caz cel puțin discutabile din punctul de vedere al drepturilor omului sau al partenerilor statali externi, care preferă soluții de tip copy-paste (se poartă, deci, și la case mai mari, dar asta nu înseamnă că fenomenul nu este la fel de condamnabil). Se generează astfel, an după an, talente mimetice și forme fără fond, benchmarkingul fiind sublim, dar lipsind cu desăvârșire.

Mulți dintre acesti absolvenți conduc de o manieră arhaică ambasadele și centrele culturale externe, fiind total rupți de realitățile țărilor în care se află la post. În plus, aceste centre (care țin de politica externă) sunt prost repartizate (doar un centru la New York, față de 22 în Germania), asigură o proastă calitate a politicii limbii franceze (una dintre principalele sarcini ale acestor institute, ca ale oricărui centru cultural din străinătate, de altfel, fiind predarea limbii respective ca limbă străină, cetățenilor din acea țară). Rezultatele se văd în scăderea numărului de studenți străini care aleg să studieze în Franța, în timp ce în Germania numărul acestora se dublează, ca să nu mai vorbim de cifra acestora în Marea Britanie și Statele Unite (pp. 56-57). Ceea ce uită politicienii și administrația franceză este fapul că limba franceză nu este rezervată statului, și că birocratizarea excesivă, costisitoare și opacă nu a rezolvat și nici va rezolva vreodată vreo probelmă.
Alte resurse, care vizează un produs de export cultural, filmul, sunt și ele mobilizate pentru niște filme, “de autor,” nevandabile nici măcar pe plan intern, darmite extern, prin intermediul unui CNC în varianta franceză (parcă am mai auzit undeva de instituția asta, nu?).
Am mai auzit și de “depolitizarea instituțiilor”. A la francaise, ea înseamnă numiri politice în diferite instituții, crearea unor comisii și comitete de “observație” (al Pensiilor, al Democrației, al PACS, al Egalității, al Drogului, al Rasismului, al Reformei Statului, al Mondializării, al Nevertebratelor – sic! -) care nu fac decât să încarce și mai mult o structură birocratică greoaie și lipsită de eficiență (pp. 28 – 31) și să genereze fenomenul de corupție de care presa se arăta atât de îngrijorată.

Nu în ultimul rând, absența unei contraputeri reale perpetuază acest fenomen – acționarii nu sunt reprezentați, salariații nu sunt sindicalizați cum trebuie și, cel mai grav, funcționarii domină reprezentarea parlamentară. Caricatura riscului conflictului de interese este chiar funcționarea comisiei de finanțe a Adunării Naționale, compusă în principal din parlamentari ai Ministerului de Finanțe (deci tot ENA), care fac legi ce sunt implementate în favoarea foștilor colegi de facultate sau chiar în favoarea lor înșile atunci când vor fi părăsit Adunarea, pentru a se întoarce la slujba inițială.

Chiar dacă există cazuri de corupție condamnate în mediul privat, aceastea sunt mai puțin numeroase în cazul politicienilor (p. 65). Acestora le place să se afișeze alături de vedete (indiferent care sunt acestea) (pp. 122-125). Mărturisesc că iar mă încearcă un sentiment de déjà vu … Iar media își aduce din plin contribuția la acest fenomen, creând un aboslutism eficace, primul reprezentant al acestuia fiind fostul președinte, Nicolas Sarkozy.
Încercările de analiză și amendare ale acestor fenomene sunt îngreunate de mai mulți factori, printre care monopolul deținut de Institutul Național de Statistică asupra oricărui gen de informație, ceea ce face foarte dificilă analiza realizată de think-tank-uri independente (pp. 144-145). Nu întâmplător definea Jean-Francois Revel (iar Bogdan Călinescu lucrează în aceeași paradigmă cu Revel, al cărui admirator mărturisește de altfel că este) acest fenomen ca democratură. În Franța însă, dușmanii liberalismului alcătuiesc un ghiveci compus din comuniști, troțkiști, extremiști ai Frontului Național, socialiști și gaulliști deoptrivă, neokeynesieni, protecționiști și adepți ai subvențiilor în cultură, deținătorii de privilegii din sectorul public .(4) Dovadă stau în acest sens și amendamentele legislative, cu un scor de 85% vs. 9% în favoarea puterii executive (pp. 179-181). Mai mult, parlamentul nu are nici un cuvânt de spus în ceea ce privește normele europene, mai ales pentru că nu apelează la studii de specialitate care l-ar putea ajute să analizeze propunerile Comisiei Europene, la fel cum o fac celelalte state europene, în special mult-hulita de anti-europenism Marea Britanie!
Deloc inutile sunt si notele redactate de Bogdan Călinescu pentru revista Timpul din Iași-ul natal, în perioda 2008-2013. Ele sunt, de altfel, și cele care dau titlul volumlui de față. Am recunoscut câteva dintre temele tratate de-a lungul anilor de către Revel – riscurile prezentate de Rusia lui Putin, atitudinea jignitoare față de Soljenițin, negarea genocidului comunist si obsesia anti-americană, ambele total nejustificate, de altfel, mai ales într-o țară care are mai puțini artiști, de orice fel, recunoscuți pe plan international decât Statele Unite și care încheie mai puține tranzacții artistice decât aceasta din urmă. Este surprinsă ideologia catastrofală a corectitudinii politice (de exemplu, pipa din celebra lucrare a lui Jacues Tati este înlocuită cu o morișcă de vânt, asociațiile feministe protestează că nu sunt expuse destule femei artist într-o expoziție colectivă, sau SNCF servește gustări fără carne de porc). Aș zice si eu ca Bogdan Călinescu: “și dacă nu am chef să țin post vinerea?”. Sau să întreb, ca Eugen Ionesco, în discuția avută în 1977, cu Revel, Foucalt, Aron și Bukowski (acesta recent scăpat din gulagul comunist), atunci când Foucalt insistă să se vorbească despre “gulagul occidental” – oare am auzit bine?!!! (4) Este menționată și reacția creată de publicarea Cărții Negre a comunismului, sub coordonarea lui Stephane Courtois, ocazie cu care Francois Hollande se întreba dacă nu “se încearcă oare pregătirea unor alianțe cu extrema dreaptă, legitimate cu anticipație prin această carte?” . (5) Da, da, acest actual președinte socialist al Franței!

Mărturisesc că am râs în hohote la povestea teatrului pentru copii corect politic, cu un Pierre Arronax care ține discursuri educativ-moralizatoare despre încălzirea globală pe un ger parizian de crăpau pietrele, sau un Cardinal Richelieu și un Conte de Rochefort xenofobi și rasiști în lupta cu un d’Artagnan din … Maghreb și o Ana de Austria și un duce de Buckingham de culoare! L-aș consola pe autor spunându-i că în versiunea britanică a mușchetarilor văzută de mine, Porthos nu este pitic ci creol, iar Aramis flirtează cu Regina Ana mai ceva ca la Moulin Rouge, în timp ce toți sar întru-ajutorarea săracilor și celor aflați în nevoie. Sunt convinsa ca Jules Verne și Alexandre Dumas exact la asta se gândeau când îți redactau romanele.

Am zâmbit la povestea lui Monique, decepționată că România s-a dezvoltat prea repede (exact, în sfârșit niște vești bune), și la cea a lui Georgică, imigrant din Huși, ajuns ghid la Paris pentru alți români. M-am încruntat la descrierea tehnicilor de supraviețuire ale romilor, despre care vorbește toată lumea politică, dar nimeni nu face nimic, toate descrise cu o sensibilitate critică și rațională în același timp.

Concluzia cărții, solid susținută teoretic și mai ales empiric, prin numeroase studii de caz atent documentate, este că răul francez, și nu numai, vine de la stat. Cu alte cuvinte, statul francez a creat condițiile legale pentru conflictul de interese. CHAPEAU!!!

1 http://ec.europa.eu/dgs/home-affairs/what-we-do/policies/organized-crime-and-human-trafficking/corruption/anti-corruption-report/index_en.htm

2 http://cpi.transparency.org/cpi2013/

3 Jean-Francois Revel, Marea paradă, Editura Humanitas, București, 2002, p. 59

4 Jean-Francois Revel, Revirimentul Democrației, Editura Humanitas, București, 1995, pp. 146-147

5 Revel, op. cit. 2002, p, 176

Un comentariu

  1. Ma refer la afirmatia despre „filme de autor, nevandabile” . Faptul ca filmul e considerat o arta si nu o marfa cred ca e mai degraba o calitate. Prefer „Anul trecut la Marienbad” lui Rambo si recentul „Amour” filmelor cu VanDamme. Domnul analist are probabil alte gusturi, dar cred ca uneori trebuie sa preferam calitatea considerentelor pecuniare.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *