O justificare – Jurnal ilustrat 51

De altminteri, nu ajungi să cunoşti pe cineva din conversaţie, nici măcar ţinându-l de mână, nici măcar mergând cu el alături cot la cot. Numai prin străbaterea unui text, adică a unei mărturisiri, adică prin scufundarea în universul, adică în abisurile celuilalt, comunicarea se poate împlini. Iată deci că există totuşi o justificare pentru literatură.

jurnal-il-51-1

În singurătate, faţă către faţă cu o operă, faţă către faţă în singurătate cu celălalt, un celălalt care nici măcar nu e la curent cu experienţa asta, cu abordarea asta, care nu ştie că e cunoscut, cu adevărat, în profunzime: lumea unuia devine lumea celuilalt. Intimitate profundă, discretă, desăvârşită.

jurnal-il-51-2

 […] Dreptul de a sta faţă către faţă în singurătate eu cu mine însumi. Ne uiţi, ne spun ceilalţi, nu poţi să ne părăseşti. Dar dacă devin puternic, dacă devin liber, o să vă dăruiesc din libertatea mea. Mi se cunoaşte slăbiciunea. Se cunosc exact punctele vulnerabile. Acolo se înfig cuţitele… Sau se fac înţepăturile, micile înţepături din vârful acului.

jurnal-il-51-3

 […] Şi pe urmă, aşadar, deodată bucuria asta, despre care nu pot spune nimic altceva decât că e fără noimă. Trebuie însă acceptată ca atare, fără noimă, trebuie admis că orice fericire nu poate fi alminteri decât fără noimă, şi trebuie trăită intens. (Eugène Ionesco, Jurnal în fărâme, trad. de Irina Bădescu, Bucureşti, Humanitas, 1992)

jurnal-il-51-4

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *