Am citit acum câteva luni în revista “Observatorul Cultural” din România nişte articole referitoare la festivalul de film “Transilvania International Film Festival”. M-a atras articolul despre Cristi Puiu, regizorul cunoscutului film “Moartea Domnului Lăzărescu”. Înainte însă de a prezenta o idee foarte originală a acestui apreciat regizor, voi povesti o întâmplare personală.
Adolescentă fiind, eram odată cu mama în vacanţă la Casa de Creaţie de la Bran, unde veneau scriitori, compozitori, actori, regizori şi alţi creatori. Printre oamenii de teatru era şi celebra regretată actriţă Marioara Voiculescu, care avea o vârstă considerabilă. Îuntr-o după amiază, pe când stătea pe o bancă sub un copac, m-am apropiat de ea şi am întrebat-o cum de un actor are curaj să-şi joace rolul în faţa tuturor? Mi-a dat un răspuns pe care nu l-am uitat: “dacă-mi pui o asemenea întrebare, fetiţo, asta înseamnă că nu vei ajunge niciodată actriţă”.
Mi-am adus aminte de replica Marioarei Voiculescu parcurgând articolul despre Cristi Puiu din “Observatorul Cultural” din 7 iunie 2013. Cristi Puiu a fost în juriul acestui TIFF şi, în cadrul festivalului, la o secţie specială, s-a proiectat filmul său “Trei exerciţii de interpretare”.
Părerea lui Cristi Puiu este că un actor (şi mai ales de film) nu trebuie să aibă talent, ci numai un imens curaj de a-şi spune cu voce tare, în faţa celorlati, rolul. Cum era de aşteptat, afirmaţia regizorului m-a dus imediat cu gândul la întrebarea pusă de mine Marioarei Voiculescu. Oricât ar părea de stranie părerea lui Cristi Puiu, mie mi s-a părut normală, aceeaşi idee mă frământase şi pe mine în tinereţe. Şi, continuă regizorul, actorul nu trebuie neapărat să “ joace” –în filme-, ci mai ales trebuie să fie el însuşi, regizorul având rolul nu de a-i spune ce trebuie, ci mai ales ce nu trebuie să facă.
Ideea pare a fi revoluţionară, dar Cristi Puiu şi-o apără excelent în interviu. Citindu-l, mi-am amintit de un recent interviu de pe postul francez al televiziunii Canadiene luat actorului Fabrice Luchini cu ocazia unei vizite la Montreal. Il ştiam pe Fabrice Luchini, fusese invitatul lui Bernard Pivot la emisiunea “Apostrophe” cu ani în urmă. M-au atras erudiţia, vivacitatea, umorul, inteligenţa şi talentul cu care recita spontan din marii poeţi francezi.
Cristi Puiu şi Luchini fac, ambii, deosebirea dintre actorul de teatru şi cel de cinema şi acesta pare a fi unicul lor punct comun. În rest, ideile lor sunt diferite. Luchini face diferenţa, posibilă numai în limba franceză, între “comédien” şi “acteur”. Un “comedian” joacă rolul punându-se în totalitate în pielea personajului, înercând să-şi ignore personalitatea. Un “actor”, dimpotrivă, este un intelectual care îţi conştientizează rolul, şi-l apropie de propriul lui caracter. Ori, spunea Luchini, idealul este ca în jocul interpretului să existe în permanenţă un echilibru între cele două postúri, de “comedian” şi de “actor”.
Cristi Puiu nu face diferenţa dintre “comedian” şi “actor”, nu numai pentru ea nu există în limba română, dar şi pentru că el crede că un actor nu trebuie neapărat să ilustreze un personaj anume, cu un caracter ilustrat de replicile lui, ci să fie cât mai el însuşi, în aşa fel încât ceea ce vede spectatorul să fie cât mai real, mai aproape de viaţa cu care el –spectatorul- se poate identifica.
E greu de dat unuia sau altuia dreptate, pentru că fiecare îşi pledează cu convingere cauza şi, depinzând de situaţie, fiecare are probabil dreptatea lui. Lectura interviului lui Cristi Puiu şi vizionarea celui cu Fabrice Luchini, în cadrul căruia a recitat o fabulă de La Fontaine ca nimeni altul, m-au dus cu gândul la şcoala britanică de teatru.
Am vizionat astă vară la “Cineplex” în transmisie directă din Anglia piesa “ The Audience” de Peter Morgan cu Helen Mirren în rolul reginei. Piesa prezintă dialogul reginei cu Primii Miniştri ai Angliei de-alungul anilor, aceste întâlniri numindu-se “audienţe”. Helen Mirren a luat un premiu în Anglia pentru acest rol, după ce primise acum câţiva ani “Oscar”-ul pentru potretizarea reginei într-un film.
Am urmărit spectacolul cu respiraţia tăiată. Dialogul fictiv e bazat pe caracterele personajelor reale. Mi s-a părut că în spectacolul britanic, excelent de altfel, o anumită exagerare voită a cotidianului, făcută cu gust şi rafinament, nu numai că nu deranjează, ci, dimpotrivă, ilustrează mai puternic realitatea. Teatrul şi cinematograful englez deţin secretul ca elementele fictive să fie acceptate de spectator ca reale, chiar dacă spectatorul e conştient de asta. Care e acest secret? Tradiţia? Şcoala enleză de teatru? Un răspuns parţial ni-l dă marele actor Anthony Hopkins care a declarat în faţa studenţilor că actoria este o meserie ca oricare alta, ea se învaţă şi tot ce trebuie să faci ca actor este să aplici corect tehnicile însuşite.
Cristi Puiu, Fabrice Luchini, Antony Hopkins – şi nu numai- ne dau un interesant subiect de gândire: “a fi sau a nu fi…actor”?
