Ecologia scrisului

Hemingway spunea că nu e mare lucru de capul scrisului, tot ce trebuie să faci este să te aşezi la o maşină de scris şi să sângerezi. Dar de sângerat nu poţi sângera toată ziua. După un timp sângele se termină. Iar soluţia la îndemână sunt transfuziile. Folosindu-le poţi să sângerezi, deci să scrii, la nesfârşit. Doar că, nefiind sângele tău, îţi permiţi orice risipă. Şi dacă risipa ar fi doar sângele…

Visul oricărui scriitor aspirant e să se vadă publicat. Şi nu oricum, ci pe hârtie. Dar câţi dintre noi (îmi permit să mă includ şi eu în această categorie) se gândesc dacă toate elucubraţiile care ne forfotesc într-o clipă în minte merită să revendice atâţia şi atâţia copaci doborâţi pentru a umple biblioteci, librării, redacţii. Cărţi pierdute şi uitate printre alte cărţi pierdute şi uitate. De câte ori nu intrăm într-un anticariat sau librărie şi ne reprimăm cu greu deznădejdea când vedem numărul imens de titluri: cine poate citi atât sau cineva ar mai avea vreun moment nevoie de o carte în plus. Atunci când un instalator moare va fi întotdeauna nevoie de un alt instalator. El nu poate să lase meşteşugul său în urmă. Dar scriitorii morţi umplu rafturile cu spiritele lor. Şi sunt atât de intimidanţi.

A scrie presuspune un efort. Chiar și după ce ai gândit, chiar și după ce știi exact ce și cum vrei să spui, efortul de a scrie e mare. Și să gândești e relativ ieftin, până la urmă creierul folosește doar 20% din energia necesară corpului uman. Dar să scrii… Coordonarea oaselor, a muşchilor, a a tendoanelor, a ochilor. Numai citirea cu voce tare pentru a verifica ritmul şi muzicalitatea presupune ca sute de muşchi, cavităţi şi organe să execute un dans subtil care permite articularea sunetelor. Toate astea pot extenua de la prima frază.

Îmi întind degetele pregătit să notez o idee, apoi mă răzgândesc. Trebuie să mă ridic din pat, să caut pixul şi agenda, să mâzgălesc literele. Chiar merită osteneala? La urma urmei nu e o idee chiar atât de bună. Mai bine mă întorc pe partea cealaltă. Gândirea care se scurtcircuitează. Un gând care se naște, un altul care îl ucide. Un Baby Big Bang, materie și antimaterie anihilându-se reciproc.

Din această lene se naşte o întreagă ecologie. Ecologia scrisului. Pot doar să îmi imaginez câte păduri au fost scutite de-a lungul timpului mulţumită lenei. Doar Balzac singur, care se trezea la unu noaptea pentru a scrie, cred că a răpus vreo două. Neofiţilor sau chiar scriitorilor consacraţi planeta le va fi recunoscătoare pentru zilele de farniente. Lipsa unei capodopere care n-a existat niciodată e imposibil de evaluat, în schimb cea a pădurilor e evidentă până şi pentru cel mai neantrenat ochi. Cine ştie, poate pe viitor, celor care s-au jertfit anihilându-şi instinctul de a scrie posteritatea le va ridica un monument. Mormântul scriitorului necunoscut.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *