Azi l-am cunoscut pe Darin. O să vă zic la timpul potrivit și cum am aflat că îl cheamă Darin, pentru că el nu a vrut să-mi spună. Ceea ce ar fi putut fi de-a dreptul o dovadă de bună educație, el având șase ani, iar eu, mulți, el fiind singur, iar eu un adult complet necunoscut. Zic că ar fi putut fi pentru că nu vom ști cum e de fapt treaba asta, pentru că el nu a vrut să-mi spună nimic din simplul motiv că a plâns în hohote pe toată durata interacțiunii noastre, adică vreo 10-15 minute.
De ce plângea Darin? Darin plângea pentru că împinsese un coleg pe tobogan, iar colegul căzuse rău. Nu pățise nimic, dar fusese o căzătură urâtă. Știu asta pentru că așa mi-au povestit copiii. Pentru că Darin nu a vrut să-mi spună. El doar plângea tare. În hohote. Așa de tare că aș fi vrut, dacă m-ar fi lăsat, să-l iau în brațe și să-l legăn acolo pe capatul de tobogan galben pe care stătea până când trece.
Dar să vă povestesc cum a fost și cum s-a terminat.
Am pornit cu Prâslea al meu de la grădi în expediția zilnică de sfert de oraș pe bicicletă, ca să ajungem în parcul din spatele teatrului să se dea pe trei chestii și apoi să ne dăm cu autobuzul până aproape de casă. În parc era soare și puzderie de copii ciripitori mai ceva ca vrăbiile, și la fel de activi în praf și nisip.
La capătul toboganului galben stătea cu capul plecat între umeri băiețelul cu păr sârmos și tricou negru. În jurul lui se strânseseră mai mulți copii mai mari, ceea ce îl făcea să pară și mai firav. M-am dus să văd de ce capul plecat între umerii slăbuți îmi dădea senzația că se întâmplă ceva rău. Copilul plângea în hohote, iar cei din jurul lui încercau să afle de ce. I-am întrebat dacă îl cunosc și au spus că nu. Păreau mai mari ca el. Vorbeau despre ce ar putea fi, unul spunea serios „e grav că l-am văzut că s-a închinat!”. I-am rugat să-l lase singur.
L-am întrebat pe el ce s-a întâmplat, de ce plânge, dacă îl pot ajuta, cum îl cheamă, dacă a venit cu cineva în parc. Dădea din cap. Nu voia să-mi spună nimic.
Până la urmă, mi-a spus doar „Întrebați-l pe Radu”. Mi l-a arătat. La groapa cu nisip. Radu era vesel, dar nu-mi spunea nici el mare lucru. Un băiețel blond mi-a explicat cum stau lucrurile. Mi-a spus că îl cheamă Darin, că Darin l-a împins pe Radu, că Radu a căzut tare de pe tobogan, și că Radu nu i-a făcut nimic lui Darin. Tot el mi-a spus că sunt cu doamna învățătoare. Uite-o, acolo în bluză gri!
Am făcut ce știam că trebuie să facă adultul responsabil.
– Doamnă, aveți o problemă cu un copil.
– Care? Ce-ați făcut, mă?! S-a întors încruntată spre copii.
– Plânge acolo pe tobogan. Uitați-l.
– A, ăla e Darin. Așa e el. Știu eu.
– Doamnă, plânge că a împins alt copil…
– Darin!! Ia vino încoace! Ce-ai făcut?!
Darin a venit resemnat și suspinând. Trecuse aproape un sfert de oră de când ajunsesem eu în parc. Era deja congestionat la față, cu ochii roșii și umflați. Continua să plângă.
În timp ce Doamna făcea un fel de anchetă ad-hoc printre martori, l-am mângâiat pe umeri și l-am întrebat la ureche: Esti trist pentru că l-ai împins pe Radu? Mi-a făcut semn că da.
– Puteți să plecați. Mă ocup eu de problemă, mi-a spus doamna învățătoare pe un ton ferm.
Cred că ceva s-a întâmplat bine. Pentru că Darin a început să se joace. La început timid. S-a mai oprit să ofteze de vreo două ori pe toboganul galben, iar apoi l-am văzut alergând cu ceilalți. Părea vesel și normal.
Doamna și-a reluat conversația departe de copii, cu o altă doamnă cu geacă roz. Cu spatele la ei. Aruncând din când în când priviri către locul unde stăteam holbându-mă la dânsa și întrebându-mă ce vor ști diseară părinții lui Darin despre ziua lui la școală și la semi-internat.
