Facebook şi validarea

Cu toţii suntem conştienţi de nevoia noastră de a ne mângâia pe cap stima de sine, cu atât mai mult cu cât trăim într-o societate care se grăbeşte să ne sublinieze cu roşu greşelile. De curând, am lucrat într-un workshop de formare în terapie cu o colegă care, după ce i-am povestit cum am făcut faţă unei situaţii dificile, mi-a spus că nu poate să mă complimenteze, pentru că este o persoană critică. Scopul exerciţiului cu pricina era să ne exersăm validarea până când devine o deprindere.  Mi-am dat seama atunci că nu există doar oameni care nu ştiu să primească complimente (Ce? Rochia asta veche? Am luat-o de la second hand.), ci şi oameni care au dificultăţi de a exprima (şi probabil şi de a conştientiza) ceea ce apreciază la ceilalţi. Desigur, nu e greu de ghicit de ce. Etapele noastre formative au adunat caiete de matematică, lucrări, compuneri, teze în care zbârcelile erau încercuite sau arătate cu degetul. Am crescut cu ochii pe greşeală, fugind de ea ca de ghinion, nefiind expresia unei limite într-un domeniu, ci caracterizarea unei lipse de valoare personală. Suntem antrenaţi să o observăm la ceilalţi, atât de mult încât poate să eclipseze resursele interlocutorilor. Diferite şcoli de terapie se întreabă Ce nu merge la clienţii noştri? şi uită, uneori, să se uite la ce funcţionează, la cum au depăşit diferite situaţii problematice, la poveştile lor de succes. Terapiile scurte orientate pe soluţii folosesc momentele când clientul a depăşit situaţii dificile în trecut nu doar ca dovadă că acesta are abilităţi de rezolvare de probleme şi putere interioară să le pună în aplicare, cât şi ca exemple de soluţii eficiente pentru persoana respectivă. Dacă atunci a funcţionat x, nu are rost să perseverăm cu y, care, de fiecare dată, ne duce la eşec.

Fără să neglijez avatarurile intrării şi supravieţuirii în lumea facebook, am o afinitate specială pentru butonul like. Ştiu că e blamat de cei care îi văd potenţialul de dependenţă. E într-adevăr periculos să îţi construieşti convingerea că e ceva de capul tău în funcţie de cât de mult eşti aplaudat când te plimbi pe bulevardul facebook. Genul acesta de platformă îţi oferă posibilitatea de reidentificare, de control asupra poziţiilor interioare pe care vrei să le exhibi şi de a primi mai multă atenţie decât în interacţiunile curente. Nu trebuie să ignorăm faptul că e greu să ne păstrăm un nucleu de încredere în sine dacă în jur suntem bombardaţi cu standarde foarte greu atins despre ce înseamnă să fii în regulă (de exemplu, de la mijlocelul domniţelor tras printr-un inel din ce în ce mai anorexic la muşchii care, când sunt flexaţi, rup cămeşa masculului feroce). Când am văzut filmul despre viaţa lui Edvard Munch, mai precis perseverenţa cu care îşi plimba tablourile prin galerii, în ciuda râsetelor şi huiduielilor, m-am întrebat câţi dintre noi am putea suporta să arătăm părţi care ne sunt esenţiale şi pe care le învăluim în afecţiune, când ştim ce tip de feedback ne-ar gratula. Criticul interior se bucură când primeşte sprijin din afară şi, chiar dacă sunt o susţinătoare a validării interioare şi a evaluării comportamentelor, îmi place când grădina relaţională are cât mai puţine buruieni.

Am auzit că există expresia attention whore pentru utilizatorul entuziast de facebook, care îşi ţine mai puţin sub control nevoia de a primi aprobarea celorlalţi. Ceea ce pierd din vedere oamenii cărora le place să blameze un astfel de comportament este că nu toată lumea primeşte respect şi înţelegere de la persoanele cu care intră în relaţie. Unii au primit de-a lungul vieţii invalidări până când li s-au tatuat pe creier, alţii s-au trezit într-o situaţie care trezeşte stigmă socială, cum este infecţia cu HIV şi se simt depreciaţi, alţii au în prezent o relaţie importantă prin care se transmit mesaje toxice, recte abuzatorul familial. Nevoile ce ţin de stima de sine sunt importante şi ne fac să căutăm mijloace de satisfacere. Din păcate, nu totdeauna ştim cum să facem asta sau care este publicul potrivit. În plus, se ignoră nevoia de a avea un impact, de a conta, de a face o diferenţă în viaţa celorlalţi. Facebook oferă ocazia celor care nu pot ca Borges să-şi exploreze în poveşti obsesia pentru eterna reîntoarcere de a împărtăşi, totuşi, detalii din frământările lor zilnice. Dimineaţa de luni e îngrozitoare şi George vrea să se întoarcă acasă şi să se bage înapoi sub plapumă. Zeci de prieteni, cunoscuţi sau alte categorii de concetăţeni se regăsesc în această postare şi împărtăşesc, la rândul lor, nefericirea de a trebui să se trezească devreme şi de a porni spre diferite activităţi. Iată cum George se simte ascultat, înţeles, validat că a ridicat aşa o problemă neplăcută şi normalizat – nu e singurul care se simte fără chef, sunt mulţi alţii care trec prin aceeaşi situaţie îngrozitoare. E posibil să primească sfaturi – să îşi dea o recompensă la sfârşitul zilei pentru că a avut voinţa, curajul şi responsabilitatea de a se scula din pat, bătăi pe umăr – nu e atât de rău  pentru că Susan Miller a zis că, lunea asta, astrele se aşază corespunzător pe cer pentru toate zodiile sau cuvinte de spirit – luni e primul pas spre vineri. Toate aceste beneficii te îndeamnă să împărtăşeşti în continuare în speranţa că ceilalţi vor vibra la cuvintele tale, că le va păsa, că vei simţi că e important ceea ce ţi se întâmplă, că nu eşti singur.

O prietenă îmi spunea ca reacţie la simpatia mea pentru like că oamenii apasă butonul acesta nu neapărat din convingere personală, ci pentru că aşa e trend-ul, că aşa dă bine, că like-ul respectiv promovează o imagine favorizată despre sine. Sunt convinsă că e posibil, dar, pe de altă parte, se poate aplica analogia terapiei prin râs. Dacă te străduieşti să râzi, s-ar putea să îţi placă, să cauţi cât mai multe ocazii să te simţi vesel şi să încurajezi umorul la tine şi la alţii. La fel, sper şi eu ca efectele lui like să se propage şi în interacţiunile faţă în faţă. De curând, am lucrat cu nişte adolescenţi şi, la începutul uneia dintre şedinţe, i-am rugat să rememoreze câteva dintre întâmplările pozitive din ultima perioadă. Am întâlnit aceeaşi situaţie pe care o întâlnesc de obicei, sunt privilegiate întâmplările excepţionale (deci, e posibil într-o lună să nu identifici nimic valoros), iar micile acte de voinţă pe care le reiterăm în fiecare zi sunt date la o parte. Doar premiile, coroniţa de pe cap, diplomele merită să fie admirate şi încurajate. Eu aş adăuga şi faptul că noi, ca şi George, ne sculăm de dimineaţă, deşi e al naibii de bine să mai stăm în pat, ne dăm interesul să performăm la locul de muncă sau la şcoală sau încercăm să fim oameni mai buni, să nu sărim la beregata celui care ne înghionteşte pe stradă sau ne vorbeşte condescendent. Zilnic, ni se întâmplă o mulţime de lucruri pozitive, pe care putem să le apreciem la noi şi la ceilalţi, dar considerăm că doar realizările remarcabile merită îmbrăţişate şi felicitate. Nu fac apologia gândirii pozitive, ci doar a unui focus redirecţionat spre reuşitele noastre (şi ale celorlalţi), fără să însemne că nu sunt destule încercări, nenorociri, tragedii care ne aruncă în groapa în care a căzut Alice. Vă recomand ca, pe parcursul acestei zile, să observaţi momentele în care meritaţi o bilă albă, cu îndemnul de a fi generoşi şi prietenoşi faţă de voi înşivă. Daţi-vă like fără rezerve!

Facebook e o pleaşcă pentru cel pasionat de comportamentul uman pentru că are de toate: de la identităţi care nu pot fi probate în viaţa reală la exacerbarea unei atitudini care era deja dominantă în repertoriul utilizatorului sau, mai specific legat de subiectul nostru, la modul în care poziţia narcisică din noi reacţionează la atenţia pe care o primeşte în acest tip de cadru. Poate fi, deci, un instrument util de dezvoltare personală, pentru că oferă indicii importante despre tipurile de reacţii faţă de care suntem părtinitori, despre cât de mărinimoşi suntem cu cei care greşesc, despre aderenţa la anumite păreri despre ceilalţi şi fiecare poate completa  pagini întregi cu propria lui experienţă. În ceea ce mă priveşte, am o slăbiciune pentru complimente – îmi place să le primesc (aşa că: pentru toţii cunoscuţii şi necunoscuţii mei, nu vă cenzuraţi!) şi îmi place să le ofer (creează, de cele mai multe ori, plăcere, deschidere şi sunt agenţi de solidificare a trăiniciei şi bunăstării relaţionale). Încercaţi şi voi, nu o să vă pară rău.

 

2 Comentarii

  1. Ma bucur ca vi s-a parut interesant. Da, e f simpatic sa vezi ca de ziua ta se gandeste cineva la tine :). http://www.imdb.com/title/tt0074462/?ref_=fn_al_tt_1
    Cu placere.

  2. Interesant punct de vedere, in special pentru ca sta contra curentului general de contestare a facebook-ului (cel mai adesea chiar de catre cei care il utilizeaza frecvent). Consideratii asemanatoare m-au determinat sa trimit in fiecare zi mesaje de la multi ani (pica foarte bine cand e ziua ta, asa ca de ce sa nu returnezi altora fapta?). Puteti da numele filmului despre Munch? Multumesc.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *