Îmi amintesc entuziasmul şi speranţa din ’89 după căderea comunismului. Urma să se nască o lume nouă, diferită; aşa cum ne doream cu toţii: democraţie, economie de piaţă, stat de drept… apoi, integrare în Europa. Însă ceea ce primiserăm zilnic timp de 45 de ani ne-a ţinut în loc. S-a tot invocat mentalitatea comunistă pentru explicarea eşecurilor… Speranţa ne arunca înainte cu gândul, dar neputinţa era ceva care venea din vechiul proiect!
Visaseră ani buni în cheia aia. Nu s-au putut transforma, ci i-au contaminat şi pe alţii, apoi au apărut la televizor să ne hipnotizeze pe toţi. Limba de lemn era recognoscibilă şi a deschis urechi! S-a construit o democraţie originală, prea puţin funcţională… În cele din urmă, reziduurile vechii lumi le-au năruit ambiţiile:
–Domnule, credeţi în Dumnezeu? … A schiopătat la întrebarea asta. I s-a închis atunci visul… dar avea să răsară umbros peste câţiva ani…
Apoi, chiar dacă se născuseră în acelaşi loc au jucat lupta dintre nou şi vechi:
– Ce blestem o fi pe poporul ăsta de a ajuns, până la urmă, să aleagă între doi foşti comunişti. (…) Drama este că nu avem voie să rămânem tot cu mentalitatea aia şi după 15 ani de când nu mai e comunism în România. Iar tu mă convingi în fiecare zi că nu eşti capabil să înţelegi că instituţiile astea trebuie să funcţioneze singure…
Dar nu s-au schimbat multe, pentru că nu era vorba de unul singur, ci de milioane. În loc să dispară, vechiul s-a reprodus altoit cu impostură, lichelism şi prostie.
Au existat mereu şanse de schimbare în bine cum au existat şi auguri potrivnici. Aceştia au reuşit, din păcate, să ţină, mai mereu, totul în loc.
În rest, suntem legitimi. Membri ai Uniunii Europene! Dar, de fapt, nu suntem acolo! Da, avem veşmintele! O formă, căci fondul este incert: vorbele nu se aud, cuvintele nu se citesc… Cu şansele pierdute, putem construi numai ucronii… Dacă ne uităm la televizor, vedem imagini distorsionate şi predicatori care articulează strâmb şi bolnav ce ar trebui să gândim cu toţii.
Este atât de simplu: suntem ceea ce primim! Nu mai putem avea minţi funcţionale dacă suntem zilnic bombardaţi cu mizerii.
Trebuie, totuşi, să mai fi rămas ceva care să ne inspire chiar dacă reflectoarele nu bat acolo…
O ureche…