Sertare cu realităţi

Cu acest prim roman tradus în românește la Editura Univers – Simfonie în alb -, am descoperit în Adriana Lisboa o scriitoare extrem de profundă şi de subtilă. Cel puțin în aceste pagini, încântă calitatea prozei lirice presărate cu imagini-simbol insolite, ale căror subînțelesuri bine prelungite mențin trează curiozitatea cititorului până la final, într-un crescendo emoțional. Autoarea s-a născut și a copilărit în Brazilia, o perioadă a trăit în Franța, iar din 2007 locuiește în Colorado, fiind şi cântăreață de jazz şi traducătoare (traducându-i, printre alţii, şi pe Cormac McCarthy, Jonathan Safran Foer, Peter Carey, Margaret Atwood, Maurice Blanchot). Cele șase romane publicate, premiile care le-au urmat şi traducerile în numeroase limbi au impus-o pe Adriana Lisboa ca pe unul dintre cei mai buni scriitori din America Latină. Pentru romanul Simfonie în alb (2001), Adriana Lisboa a primit în 2003 premiul José Saramago, o confirmare a valorii literaturii sale.

La nivelul de suprafață al intrigii, romanul poate fi considerat un tablou de familie, prin urmărirea timp de aproape cincizeci de ani a destinelor celor două surori – nonconformista Maria Inès și ascultătoarea Clarice – crescute într-o zonă rurală a Braziliei, într-o atmosferă aparent bucolică. În acest tablou – construit în doar 170 de pagini – se amestecă patru generații de părinți şi copii. Se adaugă amanți, incest, adulter, sinucideri, vise şi fantezii abandonate, cicatrice vizibile nu doar pe încheietura mâinilor, absenţe neacoperite, crime, violuri, alcool, droguri – peste toate zburând un fluture cu aripi multicolore. Cartea are ca punct central întâlnirea peste zeci de ani a două surori, protagonistele romanului. În așteptarea acestei revederi, sunt reînființate scene din copilăria lor, printr-o elegantă artă de comprimare poetică a naraţiunii. Suprapunerile temporale, întretăierea punctelor de vedere și mai ales reluarea unor imagini cheie, ale căror semnificații rămân nelimpezite până la final, fac din roman o carte provocatoare.

În plus, romanul mizează şi pe multiple referințe literare, muzicale și mai ales picturale, titlul însuși făcând trimitere directă la celebrul tablou cu același titlu al lui Whistler. Numai că, în contrast cu frumusețea și armonia titlului, cu strălucirea albului, universul din roman este unul întunecat. Între frumuseţea spaţiului şi învălmășeala tăcută din sufletele personajelor, asupra cărora planează umbra neagră a fatalităţii, se creează un efect de contrast răvășitor. Lumea lăuntrică a acestor oameni cu gânduri de piatră, ce merg pe marginea unor prăpăstii, oferă cititorului un puzzle al căutării libertății interioare ce se construiește și se reconstruiește, căpătând noi dimensiuni şi profunzimi, la fiecare pagină. Chiar percepția cititorului asupra personajelor se schimbă de la un capitol la altul, până la ultima pagină. Caracterul acestora este extrem de nuanţat, compus din inefabile menite să deschidă sensuri, viciile şi virtuţile fiind desori o problemă de perspectivă, schimbându-şi „locurile ca într-un dans”.

Secrete care pun prea devreme capăt copilăriei, tăcerile și inerțiile vinovate ale părinților, iubiri neterminate, alegeri greșite provoacă fuga personajelor de ceilalalți și mai ales de ele însele, într-un exil voluntar. Numai că fiecare pas al rătăcirii lor stă sub semnul conștiinţei că nimeni nu se poate îndepărta prea tare. Deşi fiecare e străin de propria-i viaţă. Clarice, fetiţa ascultătoare de 13 ani este victima poftelor propriului tată, la scenă asistând Maria Inès, sora cu patru ani mai mică. Mama, chiar dacă ştie, tace. Mult prea târziu îşi va trimite fiica de acasă, la Rio, la o mătuşă. La aceeaşi mătuşă va fi trimisă şi a doua fiică. Confruntările şi razbunările sunt doar amânate. Clarice își spală amintirile în alcool și droguri. Maria Ines îşi va topi revolta, îşi va netezi răzvrătirile, într-o viaţă plină de convenienţe, alegând să se căsătorească nu cu Tomas, pictorul sensibil, ci cu vărul bogat. Va trăi aseptic, într-o lume a aparenţelor asortate, străbătute de un sufletul împrăştiat.
Scene semnificative, cuvinte cu valori de simbol, care apar pe parcursul naraţiunii, urcă inefabil către miezul lucrurilor: „Poate că ei toți erau ca ingredientele din rețeta prăjiturilor casadinhos: 3 cești de făină. 2 cești de zahăr. 6 gălbenușuri. 3 albușuri. 1 linguriță de praf de copt. Poate că toți erau parte a unui experiment, cobai de laborator în mâinile unui zeu pe cât de inventiv, pe atât de crud, pe cât de curios, pe atât de sadic. Sau poate că nu erau nimic, ci aveau importanța istorică a unor furnici care se înecau într-o băltoacă de apă de ploaie”. Iubirea, deşi învăluită într-o lumină neagră, acţionând ca un „hoţ tăcut”, lasă totuşi în urma ei dorinţa de a fi prinsă din urmă: „uneori, dragostea se hrănește din propria ei improbabilitate. Pentru că, uneori, cealaltă persoană îți provoacă o amețeală care este prea mare, prea covârșitoare, și singura modalitate să o cuprinzi și să încerci să-i dai formă este prin imensitatea dragostei – așa cum primul lucru pe care îl face un bețiv dimineața este să bea un pahar ca să-i treacă mahmureala din noaptea trecută”. Pentru ambele femei, deşi captive ale trecutului, existența rămâne o promisiune eternă: „Nimic nu este ușor. Niciodată. Totuși, este adevărat că timpul stă nemișcat (și creaturile trec), iar tot ce contează încolțește în timpul prezent. Nu cu intenția de a încolți sau de a face fructe, ci doar de a încolți. De a fi o sămânță. De a spune «acum» – ceea ce, prin urmare, înseamnă doar un alt fel de a spune: întotdeauna”.

Formaţia de muzician a autoarei este evidentă în construcţia romanului, scene sau imagini semnificative revenind precum niște refrene ce freamătă tandru şi în acelaşi timp apăsător, întreţinând ambiguitatea – imaginea drumului care nu duce nicăieri, eşarfa cu trandafiri decoloraţi, fluturele ce se avântă cu îndrăzneală în prăpastie, un arbore al banilor care nu încolţeşte niciodată, o femeie pe care memoria unui bărbat o îmbracă tot timpul în alb, timpul care stă nemişcat, lăsând oamenii să treacă ori gustul dulce-acrişor al tăcerii. Cartea rămâne deschisă, rând pe rând, dramelor, clipelor de fericire sau de voluptate, iubirilor, luptelor interioare ale unor oameni pe care viaţa îi transformă deseori, în nopţi reci, lipsite de somn.
Construit pe hotarul dintre prozastic şi liric, Simfonie în alb este un roman-poem al realităţilor închise în sertare ce se deschid şi se închid de cele mai multe ori incontrolabil şi care ori macină fărâmele de viaţă, ori le pun veşminte albe, lăsându-le să strălucească.

*ADRIANA LISBOA, Simfonie în alb, Traducere şi note de Laura Bădescu, Editura Univers, 2013, 176 p.