F. M. Dostoievski, „Demonii”, fragment

Există prietenii bizare: doi inşi par gata aproape să se mănînce unul pe altul, trăiesc aşa toată viaţa, dar nu sînt capabili să se despartă. Le-ar fi şi imposibil: dacă unul dintre ei, dintr-un capriciu, s-ar încăpăţîna să împingă lucrurile pînă la o ruptură, ar cădea desigur bolnav cel dintîi şi poate chiar ar muri. Ştiu precis că Stepan Trofimovici, de cîteva ori, chiar şi după unele momente de efuziune foarte intime între patru ochi cu Varvara Petrovna, îndată ce ea pleca, sărea de pe divan şi se apuca să lovească furios cu pumnii în pereţi.
Nu este deloc o metaforă, fiindcă într-o zi chiar făcu să cadă tencuiala pe duşumea. Voi fi întrebat poate cum e posibil să fi aflat nişte amănunte atît de puţin sesizabile? Dar dacă v-aş spune că am fost personal de faţă? Dacă v-aş spune că însuşi Stepan Trofimovici de repetate ori a plîns în hohote pe umărul meu, dezvăluindu-mi în imagini impresionante dedesubturile existenţei sale? (Şi cîte nu mi-a mai mărturisit el în aceste momente de criză!) Ce se întîmpla însă aproape întotdeauna după asemenea accese violente de plîns: a doua zi cădea pradă remuşcărilor, gata să se răstignească pentru ingratitudinea lui; mă chema de urgenţă ori alerga el însuşi la mine, numai şi numai ca să-mi spună că Varvara Petrovna este „întruchiparea angelică a unui suflet cinstit şi delicat, în timp ce el era exact contrariul“. Şi nu numai că alerga la mine, dar se şi autodemasca înaintea ei în scrisori pline de semnificaţii, mărturisindu-i sub proprie semnătură, aşternută integral, că nu mai departe decît ieri, de pildă, i-a povestit unei terţe persoane: că ea îl ţine din vanitate; că îl invidiază pentru erudiţia şi talentele lui; că îl urăşte şi, dacă această ură nu se manifestă, o face numai şi numai de teamă ca el să nu plece, ştirbindu-i astfel reputaţiei de mecena a literelor; că din pricina asta el se dispreţuieşte şi e hotărît să-şi pună capăt zilelor şi nu aşteaptă de la ea decît un ultim cuvînt care va decide soarta lui etc., etc.; şi tot în felul ăsta. Vă puteţi închipui, aşadar, pînă la ce grad de isterie ajungeau uneori izbucnirile nervoase ale acestui copil, cel mai inocent dintre toţi copiii ajunşi la vîrsta de cincizeci de ani! Am avut personal prilejul să citesc una dintre aceste misive ale sale, scrisă după o asemenea ceartă survenită între ei pentru un motiv cu totul neînsemnat, dar pe care au ştiut amîndoi cu voluptate să-l încarce cu destul venin. Îngrozit, l-am implorat să nu trimită scrisoarea.
— Nu se poate… e mai cinstit aşa… datoria mea… mor dacă nu-i mărturisesc totul, totul! mi-a răspuns el ca într-un delir; şi într-adevăr şi-a trimis confesiunea. Tocmai în aceasta consta deosebirea dintre ei: că Varvara Petrovna n-ar fi trimis niciodată o asemenea scrisoare. E adevărat că lui Stepan Trofimovici îi plăcea la nebunie să întreţină corespondenţă; îi trimitea epistole chiar şi locuind cu dînsa sub acelaşi acoperiş, iar în momentele de criză nervoasă, nu mai puţin de două pe zi. Ştiu precis că ea le citea cu toată atenţia, indiferent de numărul scrisorilor primite în acea zi. După lectură nota pe ele cîte o însemnare şi le depunea conform unei anumite clasificări într-o casetă specială; dar le mai depunea totodată şi în cutele memoriei sale. Lăsîndu-şi apoi prietenul să se perpelească o zi întreagă în aşteptarea răspunsului care nu mai venea, îl întîmpina a doua zi în modul cel mai obişnuit, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat între timp.

Treptat îl dresă atît de bine, încît nici el nu cuteza să mai aducă vorba despre incidentul din ajun, ci se mulţumea doar s-o privească drept în ochi. Dar ea nu uita nimic, în timp ce el uita uneori prea repede, încurajat de calmul ei, îşi recăpăta voia bună chiar în aceeaşi zi, glumea şi se distra şcolăreşte la şampanie, în cazul cînd se întîmpla să le pice vreunul dintre prieteni. Ce priviri veninoase putea să-i arunce Varvara Petrovna în astfel de momente, dar el nu observa nimic! Şi abia peste o săptămînă, poate peste o lună sau chiar peste o jumătate de an, amintindu-şi subit vreo expresie din cele folosite într-o asemenea scrisoare, apoi scrisoarea întreagă cu toate amănuntele, sîngele îi năvălea în obraz de ruşine şi se simţea atît de zguduit, încît dădea în diaree. Aceste crize spontane, în genul holerinei, prin care culminau cîteodată şocurile sale nervoase, erau o particularitate curioasă a organismului lui Stepan Trofimovici.

Nu e nici o îndoială că în relaţiile lor existau momente, şi nu din cele mai rare, cînd Varvara Petrovna îl ura cu adevărat; dar un lucru i-a scăpat lui Stepan Trofimovici pînă la sfîrşitul vieţii: faptul că ea ajunsese să-l considere pur şi simplu fiul ei; era o creaţie a ei personală, ba chiar, s-ar putea spune, o invenţie a ei; că devenise trup din trupul ei şi, dacă îl ocrotea şi-l întreţinea, o făcea numai pentru că „îi invidia talentul“. Ce mult o jigneau asemenea supoziţii! Nutrea pentru el o dragoste insuportabilă, amestecată necontenit cu ură, gelozie şi dispreţ. Timp de douăzeci şi doi de ani veghease asupra-i, ferindu-l de orice firicel de praf, ocrotindu-l ca o dădacă, şi n-ar fi dormit de grijă nopţi întregi, dacă ar fi fost în joc reputaţia lui de poet, de savant, de cetăţean. Era o plăsmuire a ei, în care ea însăşi crezuse cea dintîi. Era un fel de vis al ei… Dar în schimb şi pretindea de la el foarte mult, mergînd uneori pînă la a-i cere o aservire totală. Fără a mai spune că era şi nemaipomenit de ranchiunoasă.

Fragment din Demonii, F. M. Dostoievski, Editura Polirom, 2012, colecţia Top 2010+
Traducere din limba rusă de Nicolae Gane

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *