12 years (more than) a slave

2013 a fost cu siguranţă anul filmelor inspirate din realitate. Cei mai mulţi autori consideră realitatea sora vitregă şi urâtă a imaginaţiei. Dar când imaginaţia, toropită de clişee, îşi încetineşte cursul, cei mai speculanţi artişti descoperă în realitate o proseţime şi o vigoare de care nu o credeau capabilă.

12 years a slave spune povestea adevărată a lui Solomon Northup, un negru liber născut în New York, răpit în 1841 din Washington şi dus în New Orleans unde a fost vândut ca sclav unui proprietar din Louisiana, stat în care şi-a petrecut 12 ani în posesia mai multor stăpâni până în 1853 când şi-a redobândit libertatea cu ajutorul familiei, al prietenilor şi al guvernatorului de New York, Washington Hunt.

2013 nu doar a a pus realitatea ca sursă de inspiraţie pe masa marilor producători şi regizori de la Hollywood, dar a şi adus în prim plan teme profunde care au marcat istoria societăţii americane ca sclavia, rasismul, discriminarea, conflictele interne având ca sursă tensiunile sociale. Trendul a fost dat încă din 2012 de filme precum Lincoln în care accentul cade pe strădaniile colosale depuse pentru abolirea sclaviei sau Django Unchained care pune rasismul într-o lumină ridicolă prin umor şi distanţare. Ambele sunt profund umane ca scop final. 2013 a continuat cu The Butler şi 12 years a slave. Dacă Lincoln şi The Butler par mai multe filme de propagandă care sugerează meritul instituţiei preşedinţiei americane în eradicarea discriminării, Django Unchained şi 12 years a slave, deşi fundamental diferite ca viziune şi realizare, sunt axate pe acelaşi lucru: viaţa individului de culoare în timpul sclaviei.

Filmele enumerate până aici acoperă o perioadă îndelungată de timp începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când sclavia era la apogeu în statele din sudul SUA, trecând prin punctul de cotitură al abolirii sclaviei de către preşedintele Abraham Lincoln în urma sângerosului război civil american şi până la lupta pentru drepturile civile, emancipare şi desegregare socială a populaţiei de culoare de la mijlocul secolului XX, avându-i ca figuri centrale pe Martin Luther King şi Malcolm X.

Un ultim venit pe această listă este Fruitvale Station a cărui acţiune are loc în ultima zi a anului 2008, când un tânăr de culoare în vârstă de 22 de ani îşi petrece revelionul împreună cu soţia şi prietenii şi care este împuşcat cu sânge rece în prima zi din 2009 de către un ofiţer al BART(Bay Area Rapid Transit) în staţia Fruitvale a metroului din Oakland, California. Evenimentul a şocat întreaga lume şi a arătat încă o dată că tensiunile sociale generate de rasism şi discriminare sunt departe de a se fi stins.

Cât despre 12 years a slave, nu sunt foarte multe de spus. Fără să fie genial, e un film impecabil realizat care profită din plin de forţa subiectului abordat. Autobiografia eponimă a lui Solomon Northup a fost un adevărat filon de aur rămas mult timp ascuns şi netulburat de mainstream-ul hollywoodian. Chiwetel Ejiofor dă o reprezentaţie credibilă în rolul lui Solomon Northup în timp ce Michael Fassbender face un rol de zile mari ca Edwin Epps, proprietarul plantaţiei de bumbac unde Solomon îşi petrece cel mai mult timp din cei 12 ani de sclavie. Interpretându-l pe Tibeats l-am remarcat şi pe Paul Dano căruia rolul de psihopat pare să i se potrivească de minune. Şi dacă tot a făcut parte din echipa de producători Brad Pitt a decis să-şi acorde şi lui un rol în film, pe acela de prieten al negrilor, doar că e tot atât de nenatural ca şi în Inglourious Basterds, cu singura diferenţă că acolo lipsa de naturaleţe a fost intenţionată şi asumată de Tarantino scontând pe efectul umoristic.

Filmul abundă de imagini puternice care ţi se întipăresc în minte: sclavii îmbrăcaţi în cămăşi de noapte, filmaţi de sus în timp ce se vânzolesc în aglomeraţia din barăcile comune ca nişte viermi albi cu capete negre, lopata de pământ care astupă ecranul, un artificiu extrem de ingenios care aminteşte fiecărui spectator propria mortalitate, scrisoarea lui Solomon ducând în ea speranţele eliberării arzând în noapte, până când din ea nu mai rămân decât nişte furnici de foc care dispar, lăsând ecranul negru ca smoala, sclavii continuându-şi îndeletnicirile  asemenea unor zombies, fără să aibă cea mai mică intenţie de a interveni în timp ce Solomon, unul de-al lor, atârnă spânzurat de un copac atingând pământul doar cu vârfurile picioarelor, carnea sfâşiată din care se desprind bucăţi de piele în scena biciuirii negresei amante a stăpânului Epps. Violenţa e redată foarte veridic în film, dar nu e niciodată gratuită ca la Tarantino, ci folosită doar pentru a consolida mesajul. Din când în când acţiunea lâncezeşte şi regizorul ne oferă cadre lungi, descriptive mai ales când prezintă serile sclavilor peste care se propagă o undă de tristeţe ce le umbreşte chipurile şi ochii.

Vizionarea celor câteva filme amintite aici oferă o imagine de ansamblu despre rasism şi destinul populaţiei de culoare din SUA şi poate fi punctul de plecare pentru o aprofundare istorică a temelor şi perioadelor abordate. Am fost întotdeauna tulburat de orice formă de asuprire şi discriminare şi impresionat de luptele duse de etnii, popoare sau indivizi pentru obţinerea libertăţii, dar istoria negrilor din SUA a fost în mare parte o necunoscută pentru mine până de curând. Am simţit că există ceva important în această serie de filme strâns legate între ele şi îngrămădite de-a lungul a doar doi ani, ceva a cărei importanţă nu o înţelegem pe de-a-ntregul şi care probabil nu a fost pe deplin intenţionată de realizatorii filmelor.

E mai mult decât înţelegerea istorică şi mai mult decât un semnal de alarmă asupra prezentului. E mai degrabă o teamă viscerală a faptului că lucrurile s-ar putea repeta. Şi de aceea mesajul transmis e cu atât mai important. Acest gen de lucruri nu trebuie uitate. Niciodată. Nu trebuie repetate. Ars gratia artis sună bine, dar câteodată arta are un rol mai mare decât atât. E un memento mai eficient decât o mie de cărţi de istorie deoarece, spre deosebire de ele, ea poate crea emoţie. Iar emoţia generează acţiune. În contextul reizbucnirii tensiunilor interetnice, nu doar în SUA dar şi în statele europene, al revitalizării extremei drepte şi al naţionalismului care câştigă din ce în ce mai mulţi adepţi mai ales din cauza noilor crize economice, acţiunea e mai mult decât necesară. Lucrurile nu trebuie lăsate să degenereze. Poate că acum există doar mici explozii izolate, dar nimic nu garantează că în viitor nu va porni o reacţie în lanţ care va zgudui din nou omenirea. Vechii colonizatori sunt azi invadaţi de către cei pe care i-au colonizat şi i-au sărăcit secole de-a rândul. În căutarea unei vieţi mai bune aceştia se reîntorc la stăpâni, dar nu în calitate de sclavi sau cetăţeni inferiori, ci pe picior de egalitate. Iar acest lucru nu este pe placul tuturor. Fluxul populaţiei s-a inversat. Şi poate că nu va mai trece mult până când Occidentul îşi va arăta neputinţa în gestionarea situaţiei create de imigraţia masivă.

Iar adevărata întrebare este ce se va întâmpla atunci? La fel cum după ce am văzut 12 years a slave nu am putut să nu mă întreb, ce s-ar fi întâmplat dacă şi în statele din nord ar fi crescut bumbac?