10 kilograme de uraniu

Este o povestire scrisă de Mihnea Columbeanu în Almanahul Anticipaţia din 1987. Un echipaj de pe o planetă îndepărtată, într-o misiune de cercetare în Cosmos, rămâne fără provizii…

Uraniul! Elementul natural cu cea mai mare masă atomică şi sursa de hrană a locuitorilor planetei Ny. Nava aflată în derivă identifică Pământul unde erau „cantităţi însemnate de uraniu atât sub formă de zăcăminte cât şi în stocuri”. Extratereştrii înţeleg că salvarea ar fi să împrumute de la pământeni 10 kilograme… cât să le ajungă să se înapoieze pe planeta lor.

Trebuia numai să primească uraniul! La fabrica unde identifică un depozit dau de portar. Nu în fiecare zi te întâlneşti cu extratereştrii… Păreau arătări de bal mascat. Portarul ascultă circumspect povestea, află de nevoia lor şi – ca să se convingă că sunt de pe altă planetă, nu clovni – îi trage de nas, verifică dacă culoarea diferită a pielii nu e vopsea… şi înţelege că era o întâlnire de gradul 3! Dar nu putea face nimic. Era un simplu portar!

Şi cum directorul lipsea, îi ajută să se vadă cu adjunctul. Apoi le cere buletinele să le facă bonurile de intrare. Extraterestrii nu aveau aşa ceva. Aveau nişte indicatori individuali în palmă. Ce se putea face? Regulamentul era regulament… însă vine un însoţitor care îi duce în biroul directorului adjunct.

După schimbul de amabilităţi, oficialul află problema. Aveau nevoie de 10 kilograme de uraniu să rămână în viaţă. Dar atribuţiile adjunctului nu-i permiteau să onoreze cererea. Era nevoie de un reprezentat al autorităţilor, un delegat guvernamental.

Acesta vine şi îi anunţă pe extratereştri – cărora, în lipsa uraniului, le mai rămăsese o jumătate de zi de trăit – că va convoca guvernul ţării în cel mai scurt timp… Reprezentantul guvernului era convins de o rezolvare favorabilă şi de consensul congresului.

Era mult prea târziu! Situaţia nu permitea amânare… Dar:

„– Dacă nu vreţi să aveţi răbdare, cu atât mai rău pentru dumneavoastră. În orice caz, eu sunt cu conştiinţa curată: încă dinante de a porni încoace am dat dispoziţie să vi se rezerve un apartament la vilă şi trei raţii alimentare la cantină.”

Însă locuitorii planetei Ny – extratereştrii veniţi pe Pământ să ceară ajutor – se hrăneau numai cu uraniu. Aveau nevoie de 10 kilograme să rămână în viaţă şi să se întoarcă acasă…

Nu s-a putut face nimic! Au pierit!

Chiar dacă rezolvarea era la îndemână, iar vieţile le-ar fi putut fi salvate, nu se întâmplă!

Birocraţia, nevoia unei decizii rapide, lipsa asumării responsabilităţii au ucis în imaginar, dar ucid cu adevărat şi astăzi. În ’87, povestirea lui Mihnea Columbeanu a fost considerată un sf de avertisment. Pericolele unei birocraţii osificate şi ineficiente, era un avertisment pentru ce s-ar fi putut întâmpla dacă… Aşa a fost vândută povestirea cenzorilor, aşa a fost negociat compromisul. Dar povestirea putea fi citită şi prin cheia devoalării tarelor acelui prezent.

Din păcate, morala celor 10 kilograme de uraniu nu a încetat…

Zilele astea, tot din cer, peste România a căzut multă zăpadă. Nu e vorba de extratereştrii care au nevoie de uraniu şi de o decizie rapidă din partea unei birocraţii… E vorba de oamenii care trăiesc aici şi acum!

De pildă, zilele trecute s-a prăbuşit în Transilvania un avion, aflat într-o misiune de transplant. Instituţiile româneşti s-au bâlbâit ore întregi până să identifice locul aterizării forţate.

I-au găsit mai repede localnicii din satele aflate în apropiere… Au cărat victimele la ambulanţe pe tărgi improvizate. O parte au supravieţuit… Puteau fi mai mulţi… A fost frig, zapadă, dar nu ca acum… Ca să vezi! Deşi ne aflăm într-o zonă cu climă temperată, unde anotimpurile se succed fară niciun secret, iarna ne ia întotdeauna pe nepregătite.