Universul (pe care alţii îl numesc bibliotecă) se compune dintr-un număr nedefinit şi poate infinit de coridoare…
Ca toţi oamenii Bibliotecii, în tinereţea mea am voiajat; am peregrinat în căutarea unei cărţi sau, poate, a catalogului cataloagelor; acum, când ochii mei aproape nu mai pot descifra ceea ce scriu, mă pregătesc să mor la puţine leghe de hexagonul în care m-am născut.
Biblioteca există ab aeterno. De acest adevăr, al cărui corolar este eternitatea viitoare a lumii, nu se poate îndoi nicio minte sănătoasă.”
(Jorge Luis Borges, Biblioteca Babel)
Opoziţia dintre viaţă şi cărţi e falsă, şi ea e întreţinută mai ales de cei ce nu iubesc cărţile. „Eu trăiesc, nu stau cu nasul în cărţi”, „am şcoala vieţii, nu am citit minciunile din cărţi”, cam aşa îţi pot spune cei pentru care lectura n-a fost niciodată o parte a respiraţiei spiritului. Spectacolul irațional și autoselectiv al naturii libere ar întrece, în opinia lor, artificialul prea facil și prea condiționat al spiritului uman.
Dar, dacă ar fi să aleg definitiv, eu unul aş alege mereu cărţile, în defavoarea vieţii, sau, în cel mai rău caz, aş dicta un raport copulativ-complementar de tipul „şi-şi”, sfidându-l definitiv pe cel disjunctiv-exclusiv, „sau-sau”. Literatura a „teoretizat” de mult opoziţia, fără a preciza clar dacă e vorba chiar de o opoziţie sau, dimpotrivă, de complementaritate. Cupluri celebre de tipul Don Quijote şi Sancho Panza (Cervantes), Narcis şi Gură-de-Aur (Hesse), „Jupânul” intelectual şi Alexis Zorba (Kazantzakis) au subliniat antiteza viață-cultură în aceeaşi măsură în care au funcţionat sublimând-o. Mă-ntreb dacă nu cumva și dialectica Geisteswissenschaften/Naturwissenschaften, pe care Dilthey a lansat-o la începutul secolului XX, nu tot la opoziția dintre viață și cultură se referă, până la urmă. ”Științele spiritului” și ”științele naturii” au căutat să redea demnitate filosofică modurilor aparent ireconciliabile prin care omul post-romantic a făcut lectura sa și pe cea alumii.
În fapt, fantasmele cărţilor se ivesc din viaţă, chiar din cea pe care o ştiu toţi, şi dimensiunea lor fantasmatică se evaluează în funcţie de autenticitatea seacă a vieţii. Cărţile prelungesc viaţa, îi multiplică dimensiunile şi o proiectează într-o metarealitate ce devine, cu timpul, un depozit exemplar de toposuri vitale. Paradoxal, tot ce ştim despre viaţă, ştim din cărţi, ele o interpretează post-factum şi o aşază în compartimente, o diseacă, îi revelează străfundurile şi mecanismele. Despre noi ştim tot ce ştim tocmai fiindcă marile texte au literaturizat şi teoretizat umanitatea, storcând-o de frumuseţe şi de sens. La noi înşine ajungem doar prin ocolul binecuvântat al marilor cărţi, care ne ajută să ne vedem exact așa cum suntem, inepuizabili şi misterioşi.
Există, desigur, un impact contondent al vieţii, care nu e aşa de fiziologic ca în lumea cărţii, ca în parcursul comod și aseptic al lecturii. Există un paravan transparent între „război” şi „pace”, între „roşu” şi „negru”, între cavalerul cruciat şi călugărul din scriptorium, dar acesta nu face decât să arate că nimic din ce e afară, în vânzoleala haotică şi informă a lumii, nu lipseşte din cărţi, ba mai mult, că viaţa adevărată şi bogată e revelată abia de textele despre ea. Pândită de moarte, viaţa se grăbeşte să se consume precipitat, să se epuizeze în uitare, să se cunoască superficial sau să se exorcizeze inconştient. Textele, în schimb, găsesc răgazul să contemple, în infinitul unei istorii culturale, desfăşurările polimorfe ale vieţii şi să le eternizeze în forme stabile, devenite, mai apoi, repere la care ne raportăm uitând că sunt creaţii ale cuvintelor. Oamenii care spun că trăiesc doar ca să combată repulsia faţă de carte nu ştiu că, de fapt, ceea ce trăiesc nu e existenţă pură, originară, ci e un construct livresc, un extract vital al hermeneuticii literare, o viaţă „spusă” de alţii. Oare nu poezia reinventează prin cuvinte legăturile dispărute dintre lucruri, idei şi sentimente? Oare nu romanul dă imaginea exemplară a unei felii de viaţă ucise iremediabil de timp? Oare nu filosofia caută cu obstinaţie să integreze în sisteme inteligibile sensuri şi mecanisme altfel invizibile profanilor? Oare nu abia istoria scrisă reface, prin poveste, istoria petrecută? Oare nu psihologia, abia ea, demonstrează cât de puţine ştim despre noi înşine şi câtă nevoie avem de medierile textelor care să ne re-reveleze nouă înşine? Religiile mari propun o mântuire garantată, între altele, şi de cunoaşterea amănunţită a cărţilor fondatoare, a „vieţii” Mântuitorului, Profetului, Iluminatului etc. Uriaş palimpsest al vieţii, cărţile ne salvează de la moarte şi refac, până la sfârşitul lumii, puzzle-ul hiper-ramificat al tainelor existenţei. Suntem în măsura în care ştim, aşadar, în măsura în care citim. Restul e timp pre-adamic şi buruiană de dincolo de Eden, pleavă numai bună de aruncat în foc şi turmă de capre aruncată în neantul „de-a stânga”.
După drumul sinuos al lecturii, într-o viaţă printre cărţi, ne găsim pe pragul morţii dacă nu pregătiţi, măcar în cunoştinţă de cauză. Ştim mai multe despre noi pentru că ni le-au spus cărţile. Căci lectura nu reprezintă efortul de a-i înţelege pe ceilalţi, autorii şi ideile lor, sau textele şi sensurile acestora, cum susţin teoriile interpretării de totdeauna. Lectura e, în ultimă instanţă, înţelegere de sine, recuperarea fragmentelor eului, rispite în miile de pagini care ne precedă şi ne cuprind, aşa cum suntem şi aşa cum nu vom fi niciodată. Oglindită în adâncime de textele despre ea, viaţa cititorului se termină. Cărţile, însă, îşi continuă viaţa lor. Adevărate sau doar imaginare, ele ne vor îndulci mereu gura, în acelaşi timp în care ne vor amărî pântecele.
Ca şi Ioan, cel din Apocalipsă, pentru marile revelaţii, o carte trebuie înghiţită. Lumea va pieri când vom citi cartea în care noi vom citi, în timp ce, în jurul nostru, lumea va pieri. Moartea trebuie să ne găsească, de aceea, iniţiaţi, împăcaţi deplin cu noi înşine, întorşi definitiv înăuntru. Viaţa şi cărţile, noi şi lectura, lumea şi textele: circularitate infinită, oglindire absolută.
