„Es kommen kalte Zeiten, das Zeitalter der Fische”
Ödon von Horváth, „Jugend ohne Gott” (1937)
„Tineri fără Dumnezeu” este al treilea roman al scriitorului cosmopolit de origine austro-ungară Ödon von Horváth, apărut în 1937 și tradus deja, până în 1938, în opt limbi. În limba română nu a fost tradus până în prezent. La noi, Ödon von Horváth este cunoscut exclusiv pentru dramaturgia sa, unde cele mai frecventate sunt „Povestirile din pădurea vieneză”. Romancierul rămâne încă să fie descoperit.
Eu l-am descoperit pe Ödon von Horváth în timpul liceului, iar romanele sale sunt consubstanțiale, pentru mine, cu cele ale lui Hermann Hesse. Cei doi au în comun, dincolo de preocuparea evidentă pentru desconspirarea germenilor totalitarismului din societatea germană interbelică, imersiunea frecventă în zone suprarealiste ale ficțiunii. „Tineri fără Dumnezeu” este un microroman antitotalitar, care încearcă să surprindă sensibilele modificări de Weltanschauung de la o generație la alta. Toposul tinereții agresive, efervescente, vibratile și, astfel, predispuse la îndoctrinare, îl regăsim și în scurtul roman al lui Musil din 1906, „Rătăcirile elevului Törless” (de altfel, naratorul din „Jugend ohne Gott” este, și el, un musilian om fără însușiri), iar tehnica bulgărelui de zăpadă prin care este figurată decăderea socială a personajului-narator, a profesorului de istorie/geografie, anticipează subtil prozele scurte ale lui Milan Kundera (mă gândesc la „Nimeni nu va râde” din „Iubiri caraghioase”).
„Jugend ohne Gott” este un roman cu o structură diaristică, iar cel ce consemnează pentru memoria privată și publică este un sensibil seismograf al aproape insesizabilelor mutații sociale și morale. Propoziția fundamentală, cea care pune în mișcare sensurile și rostogolește bulgărele de zăpadă, este rostită de personajul-narator: „Și negrii sunt oameni.” De aici, apele umanității se despart. Profesorul are revelație după revelație. Valorile pe care le considera universale și general-valabile își desconspiră, treptat, stranietatea și inaderența la timpurile cele noi. Meseria iubită devine detestată. Ateismul pe care și-l clama uneori pentru a-și statua libertatea alegerii începe să i se pară suspect, dar cea mai importantă constatare rămâne aceea a faliei care-l desparte tot mai mult de cei pe care ar trebui să-i îndrume: tinerii/pești, cu ochi mari și privire hâdă și fixă, vâscoși, reci, fără coloană vertebrală. „Tinerii fără Dumnezeu” ai lui Ödon von Horváth formează aluatul din care se vor modela, mai apoi, cetățenii disciplinați ai noului Reich, cei care executa orbește, fără să clintească, ordinele comandantului suprem. Iată câteva din frământările naratorului:
„Dacă ar fi indieni, m-ar lega de un stâlp al infamiei și m-ar scalpa fără să clipească.
Sunt convinși că dreptatea e de partea lor.
Ce gașcă teribilă!
Sau nu-i înțeleg eu? La cei treizeci și patru de ani ai mei sunt prea bătrân pentru asta? E prăpastia dintre noi mai adâncă decât în cazul altor generații?
Astăzi cred că nu mai există nicio punte.
Nu-i vorba că puștii ăștia resping tot ce-i sfânt pentru mine, asta n-ar fi atât de rău. Mai rău e felul în care resping: fără să cunoască. Cel mai rău e că nici măcar nu vor să cunoască!
Toată gândirea li se pare detestabilă.
Nu pun niciun preț oameni. Vor să fie mașini, șuruburi, roți, pistoane, curele – dar mai degrabă decât mașini, ar vrea să fie muniție: bombe, proiectile, grenade. Cu câtă satisfacție ar crăpa pe-un câmp oarecare. Să-și vadă numele gravat pe-un monument de război e visul pubertății lor.”
Ödon von Horváth moare în anul 1938, la 37 de ani, fără să-și vadă teribilele intuiții confirmate. Din fericire pentru el.
