Principiul reverberaţiei
André Malraux, Condiţia umană
Chiar dacă nu sunt egotice în structura lor, se simte bine că romanele lui André Malraux, de o autenticitate cutremurătoare, pleacă de la o acută experienţă personală – experienţă căutată și trăită în absolutul aventurii, pentru descoperirea unei raţiuni a existenţei umane, ie în vâltoarea mișcărilor revoluţionare din China, fie în Războiul Civil din Spania. Autorul a răspuns cu întreaga sa operă de romancier dezideratului formulat de unul din personagiile create de el în Espoir:
Transformer en conscience une expérience aussi large que possible .
Intuind cu toată gravitatea tragicul condiţiei umane, în perspectiva epocii sale, îl vedem sensibil, ca nici un alt scriitor francez contemporan cu el, la resorturile etice pe care poate să le releve individul, pus în si-tuaţiile-limită ale singurătăţii, ale suferinţei, ale morţii.
Tenter de donner conscience à des hommes de la grandeur qu’ils ignorent en eux.
Acesta este unul din înţelesurile pe care autorul crede că poate să le aibă arta, înţeles pentru care el a optat de la început, între cele două războaie mondiale, într-o epocă în care cei mai mulţi romancieri se complac în a face caz de falimentul moral al omului, într-o epocă de primat al psihanalizei dezvăluind tot ceea ce se ascunde imund în tenebrele subconștientului.
Într-o epocă a cărei literatură în general pune accentul aproape numai pe perturbările legate de sexualitate sau patologie, Malraux trece sub tăcere ceea ce este omul fără voia lui, pentru a insista în schimb asupra a ceea ce este în ipostaza unor tipuri de revoluţionari, în cele mai tragice clipe de impas ale destinului acestora. În opera sa de romancier, nu încap futilităţile existenţei, după cum aproape că nu este loc nici chiar pentru femei și cazuistica din actul revoluţionar (conceput, s-a spus, ca o aventură supremă), curajul lucid sfârșind prin a lua forma unui eroism disperat în înfruntarea perspectivelor de desiinţare prin umilire, tortură și moarte, sentiment de fraternitate care se stabilește, de la un moment încolo, peste singurătatea interioară a fiecăruia, ca o ultimă reacţiune de solidaritate umană între aceia gata să îndure moartea. În romanele sale, de acţiune și etică eminamente virilă, sublimul de esenţă tragică apare potenţat cu o complexitate modernă deosebit de pregnantă.
La condition humaine (1933), capodopera lui Malraux, îl deinește exemplar. În povestire, nu se merge la rotunjirea elementelor de intrigă într-un subiect deinit, autorul nesocotind regulile de compoziţie legate de romanul tradiţional, ca unul care, de altminteri, nici nu crede în speciicitatea genului. Centrat pe psihologia acţiunii revoluţionare, cu o circumscriere istorică la cazul împrejurărilor violent dramatice, pe care le trăiesc comuniștii insurgenţi din Shanghai, în conigurarea evenimentelor determinate de Războiul Civil din China anilor 1927–1928, romanul
prezintă lucrurile într- un decupaj cinematograic de factură expresionistă. Secvenţele epice au în ele ceva de coșmar trăit lucid, cu ochii deschiși, lasă o impresie de halucinant, în ciuda stringenţei realiste a amănuntelor. Romanul este eminamente grav, de o tensiune maximă în
toate momentele, datorită faptului că personagiile lui Malraux, prin tot ceea ce sunt hotărâte să facă în încleștarea lor cu istoria, trăiesc totul la limita de abis a vieţii, confruntate mereu cu moartea.
În ciuda unei izionomii morale de penumbră, personajele apar neelucidate pe deplin, ceea ce le face întru câtva greu memorabile în întregul lor. Aceasta nu înseamnă a susţine ceea ce le impută cu totul exagerat un detractor al autorului, care găsește că ele nu sunt decât niște siluete dialogante fără nici o consistenţă, conigurând mereu același tip de erou [cu aspiraţii metaizice], dispus a medita asupra destinului uman și cu o bombă sau un revolver în buzunarul hainei.
În concordanţă cu concepţia sa despre om („L’homme est-ce qu’il se fait, l’homme est la somme de ses actes“ ), Malraux ne dă în La condition humaine o imagine prin excelenţă dinamică a personagiilor, înţelegând să urmărească în exclusivitate psihologia din momentele de consumare în acţiune. Este cazul cu Cen, ciudatul tip de terorist, exaltat până a părea deformat psihic de un fel de fascinaţie a morţii. Îl vedem pe rând cum ucide noaptea un individ dormind într-o cameră de hotel, cum luptă în fruntea unui grup de șoc al insurgenţilor pentru luarea în stăpânire a unui sediu al poliţiei, cum nu izbutește prima oară să ducă la capăt un atentat pus la cale de el împotriva generalului Ciang-Kai-Shek, cum își sacriică viaţa până la urmă aruncându-se de astă dată cu bombă cu tot sub roţile presupusei mașini a aceluiași general, într-o nouă tentativă de suprimare a acestuia. Este cazul cu Kio, tip de conducător revoluţionar intransigent, cu un fanatism de intelectual lucid, care crede că ideile nu trebuie gândite, ci trăite, și care își găsește raţiunea existenţei în acţiunea cauzei pentru care luptă: anume aceea de a face să se ajungă ca oamenii să capete conștiinţa demnităţii lor de oameni. În atmosfera de infern a închisorii, în care se pomenește aruncat peste noapte, înainte de a ajunge să ie executat, ţinând să își păstreze iniţiativa în orice împrejurare și înţelegând ca atare să își trăiască moartea activ, nu pasiv, se sinucide zdrobind în dinţi o pastilă de cianură, cu convingerea ultimă că o viaţă pentru care nu ai consimţi să mori, ca el, în momentul acela nu poate să aibă valoare. Este cazul cu rusul Katov, [dispus] mereu [să-și asume] toate riscurile de acţiune revoluţionară, cu o cutremurătoare experienţă în materie, încă din anii răvășiţi ai tinereţii, de când a avut prilejul să vadă în patria sa moartea cu ochii, sub regimul autocrat al ţarilor. Generozitatea de camarad, până la uitarea de sine, de care este în stare să dea dovadă acest om simplu se traduce printr-un gest de o valoare etică extraordinară, atunci când, închis și condamnat la moarte, pe când își așteaptă rândul să ie executat, renunţă la cianura pe care o avea la el, pentru a o ceda unora mai slabi în suferinţă, înnebuniţi de groaza perspectivei de a sfârși arși de vii în cazanele de locomotivă. Este
cazul cu Hemmerlich, cu o conștiinţă ultragiată de mic de toate umilirile pe care i le-a impus [de timpuriu] viaţa, individ obsedat de dorinţa de a trăi toate umilirile pe care i le-a impus de timpuriu viaţa, individ obsedat de dorinţa de a trăi compensativ ca un terorist, visându-se disponibil pentru moarte ca Cen, dar care nu poate să facă ceea ce face acesta din urmă, datorită faptului că este legat de o soţie și un copil în fașă.
Îl vedem, în toiul prigoanei dezlănţuite la un moment dat împotriva elementelor comuniste din Shanghai, întorcându-se noaptea acasă și găsindu- și dugheana devastată și familia masacrată după o descindere a poliţiei. Cu toată cutremurarea resimţită, el începe să cunoască starea de exaltare a unei eliberări, având ca urmare aruncarea în focul luptei
de stradă, cu un sentiment de plenitudine a urii, ca și al conștiinţei dreptului de a ucide fără nici o reţinere. Nu trebuie să se creadă cumva că ne găsim înaintea unui simplu roman de acţiune, în care partea de reportaj constituie esenţialul, oricât de impresionante apar aptitudinile narative
ale autorului în a prinde fulgurant mișcarea senzaţional tragică a unor lucruri în curs de a se întâmpla.
Operă totodată grea de idei, La condition humaine are și o dimensiune filozoică. Chinuitoarele neliniști spirituale cărora le sunt pradă personajele, ce nu fac decât să își pună problema destinului și să caute cu frenezia disperării a depăși într-un fel sau altul limitele mizere ale condiţiei lor umane, ni se denunţă cu un patetism sobru, într- o formulare aforistică sau sugestiv eliptică, în niște dialoguri și paranteze analitice de o densitate extremă.
Contribuţia de romancier a lui André Malraux în procesul de evoluţie a romanului francez post-proustian rămâne una dintre cele mai substanţial interesante, conigurându-se ca ceva care ţine deopotrivă de reportaj, de epopee, de tragedie, de eseu filozoic.
Gazeta literară, anul XIII, nr. 8 (694), joi, 24 februarie 1966, p. 8
Spectacolul rezonanţei.
Eseuri, evocări, sinteze
Dinu Pillat
Ediţie îngrijită de Monica Pillat şi George Ardeleanu
Note şi Notă asupra ediţiei de Monica Pillat
Prefaţă şi Dosar de referinţe critice de George Ardeleanu
© Humanitas 2012, Seria de autor Dinu Pillat
