“În februarie 1948, conducătorul comunist Klement Gottwald apărea în balconul unui palat baroc din Praga pentru a le ţine un discurs sutelor de mii de cetăţeni adunaţi în Piaţa Oraşului Vechi. Era un moment fatidic, cum nu întâlnim decât unul sau două într-un mileniu. Patru ani mai târziu, Clementis a fost acuzat de trădare şi spânzurat. Secţia de propagandă l-a şters imediat din istorie, şi, bineînţeles, din toate fotografiile. De atunci, Gottwald apare singur pe balcon. Acolo unde odinioară se afla Clementis, nu se mai află decât zidul golaş al palatului baroc. Din Clementis nu a mai rămas decât căciula de blană de pe capul lui Gottwald.”
Mai tâziu, în 1971, Mirek spune: „lupta omului împotriva puterii este lupta memoriei împotriva uitării”. (Kundera, Cartea râsului şi a uitării).
Nu-i nimic. Astăzi, în 2013, spunem că puterea creşte postmodern un punct de fugă în fiecare dintre noi, unde fugă înseamnă, în sensul cel mai simplu, uitare. Discutăm din ce în ce mai aprins despre fuga paselor de imprudenţă, despre culpabilităţi şi înfrângeri uitând de scoruri morale, chiar dacă ele îşi conservă propria baterie politică, despre poveşti revoluţionare din care păstrăm amintiri clasificate şi memorii zidite cu porţia. Romanul lui Kundera, Cartea râsului şi a uitării, e mai actual ca niciodată, şi asta nu pentru că sunt la modă cărţile către dragi turnători, ci pentru că discută politica în termenii unei idile „care e prin definiţie o lume pentru toţi”.
Încă nu m-am dumirit care sunt diferenţele dintre politicienii îndrăgostiţi de propria persoană şi cei îndrăgostiţi de destinul lor, însă observaţi ca am o tonalitate blândă, ba chiar afectivă, pentru caraghioslâcul care în dimensiune mioritică a rămas la fel de pestriţ. Ceea ce am scăpat din vedere este că politica păstrează din spiritul elen, tradiţional, o doză de vizualitate inedită. Într-un fel, relaţia dintre politician şi politic ar trebui să semene cu cea dintre „sculptor şi statuia sa, sau romancier şi romanul său. Dreptul de neatins al romancierului este acela de a-şi putea reface romanul. Dacă începutul nu-l mulţumeşte, îl poate rescrie sau suprima”, admiră Kundera aproape disciplinar. Nimic mai neadevărat. Numai că între Ego –ul cu mandat şi practica politică nimic nu pare a fi posibil de rescris. Politicianul contemporan tinde să vadă prea puţin şi să (se) uite din plin. Dar politica nu este doar o diplomată îndeletnicire despre râs boem şi uitare strategică, ci şi o parabolă ipocrită şi superficială cu promisiuni groteşti, tihnite de contextualizarea publică a discursului.
Iar dacă păstrăm asumpţia despre rolul simţului vizual în construcţia politicului, atunci vom înţelege lesne că în fuga noastră de conştiinţă, de responsabilitate morală trecută dincolo de condei ori de o propagandă icnită periodic, în campanii cu iz de „advertising politic”, vom pricepe de ce Kundera e o sursă infinită de luciditate socială, întorcându-ne la litera lui: „Înainte de a cădea pradă uitării, vom fi transformaţi în kitsch. Kitschul e staţia de legătură dintre fiinţă şi uitare”. Aceasta e de fapt singura catastrofă a nepotrivirii sociale prin neadecvare şi refuz al asimilării realităţii imediate până la sarutaţie şi epuizare, fiecare bufon de stradă păstrând pe chipul său râsul şi uitarea, sărăcia şi mulţumirea pentru puţin, revolta şi refularea.
Dar dacă toate acestea nu sunt doar pietre de temelie ale unui blogopolis în care fiecare îşi intonează urletul modern, atunci am putea cugeta de două ori, dezgustaţi de kitsch-ul în care ne-am travestit toţi, de ce privirea politică e prea puţin reactivă sau, cu alte cuvinte, de ce „rescrierile”, „suprimările”, „recrearea” par obiectul unei blazate utopii curente. Despre asta ar trebui vorbit mai des: o dată nu înseamnă nimic, e ca şi când nu s-ar fi întâmplat niciodată. De vreme ce mişcările politice nu sunt guvernate de un compendiu de atitudini raţionale, ci rămân dominate, în spiritul lui Kundera, de „reprezentări, imagini, cuvinte, arhitecturi, care, la un loc, alcătuiesc cutare sau cutare kitsch politic”, atunci lipsa ordonată a principiilor vieţii bune nu va fi decât un haos structurat, unul în care vederea e din ce în ce mai greoaie. „Wow-ul” a fost substituit cu geamătul de dezgust ori cu strigătul de stradă. Ele răsună însă dintr-un kitsch – din animalul politic care se întreabă zi de zi, poate chiar acum, citind această pagină de ziar, cât e râs şi cât e uitare pe scena deasupra căreia fanteziile sociale nu mai au loc. Ca să recunoşti un kitsch, trebuie mai întâi să îl vezi. Să ştii să-l vezi. Deocamdată se aude râsul şi se simte uitarea. Într-o bună zi, şi ele vor fi şterse din istorie şi din fotografii.
