Noica, după 30 de ani: Jurnalul de la Păltiniș, Epistolarul și ”eternii săteni ai istoriei”

În cazul marilor autori, textele jurnalelor, ale convorbirilor şi ale scrisorilor au, la o primă vedere, un rol marginal, dat de cancan-uri boeme, de picanterii personale, de coterii literare şi de opinii „la cald”. Se-ntâmplă chiar când acestea au o formă elaborată, care trece dinspre notaţia specific diaristică spre reflecţie şi eseu cotidian sau când acestea amestecă tribulaţiile zilnice ale persoanei cu note de lectură şi bruioane filozofico-literare. Se ignoră, însă, imensa lor valoare paideică, care o poate depăşi pe cea a textelor „bune de tipar”, a operelor, în speţă. Faţă de tomul destinat publicării şi turnat în efigie cu efort creator ori speculativ, abolirea parţială a sobrietăţii şi a distanţei auctoriale transformă o pagină de jurnal sau de scrisoare într-un document al fiinţei adevărate, pentru care cultura nu e deloc o aşezare firească a existenţei. Când nu au în faţă Cititori-Model, cum i-ar numi Eco, autorii (sau con-vorbitorii) dovedesc un adevăr simplu: cultura e o înălţime a spiritului care se cucereşte cu efortul renunţărilor de tot felul. Incapacitatea de-a ridica până la capăt fiinţa de carne la cea de duh se concretizează în lupta cu mizeriile vieţii, în contradicţiile cu ideile celorlalţi, în durerea de-a fi greşit înţeles, în puterea de a-ţi făuri propriul Weltanschauung sau în efortul de a-ţi respecta programul de lecturi. De multe ori, pentru pasionatul de cultură, modelul căutat se află în afirmaţia prilejuită de imediat şi mai puţin în cea apodictică ori elaborată a operei. Eliade cel din Memorii sau din  Jurnal e mult mai aproape ca model decât Eliade cel din Tratat de istorie a religiilor, Steinhardt cel din Jurnalul fericirii e mai viu decât cel din Prin alții spre sine, tot aşa cum, peste timp, Pleșu e mai concret în Note, stări, zile decât în, să zicem, Despre îngeri, iar Patapievici poate constitui un reper formativ mai degrabă prin Zbor în bătaia săgeţii decât prin Omul recent. Exemplele ar putea continua. Ceea ce rămâne e ideea de model cultural ”real”, de ”maestru” inițiator aflat în proximitate, de persoană providențială ”la vedere” și ”la îndemână”.

În 1983 apărea, se ştie, Jurnalul de la Păltiniş. Un model paideic în cultura umanistă, o carte-manifest pe cât de emblematică pentru ideea supravieţuirii prin cultură (atunci şi acum), pe atât de controversată, ulterior. Eseul lui Gabriel Liiceanu nu era un jurnal propriu-zis, deşi era scris după notaţii „la zi”. Aveam în el o radiografie parţială a „şcolii” de filozofie şi a „metodei” lui Constantin Noica, exilat, ca un veritabil înţelept-anahoret, într-o cabană din Păltiniş, înconjurat de „discipolii” care-i acceptaseră moşirea, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu şi Sorin Vieru. Programe de lectură, lecţii de greacă veche, discuţii pe marginea cărţilor citite, proiecte de reflecţie, plimbări peripatetice, replici memorabile şi gesturi bune de admirat, toate reprezentau o „cale” de urmat pentru orice adept al culturii de performanţă. Modelul paideic propus de carte va fi reconturat şi adâncit de corespondenţa prilejuită de ea, apărută mai târziu, în  1987. Scrisorile a paisprezece intelectuali importanţi (între care, pe lângă „discipolii” nicasieni amintiţi, îi numesc doar pe Radu Bogdan, Alexandru Paleologu, Emil Cioran şi Petru Creţia) erau reunite sub titlul Epistolar şi dezbăteau, în câteva microeseuri bine articulate, consecinţele mai puţin vizibile ale apariţiei Jurnalului de la Păltiniş. Și acum, la 30 de ani de la apariție, cartea lui Liiceanu din 1983 și tot ceea ce i-a urmat (elogii, emulații, contestări) îmi par perfect valabile, în ciuda contextualizării „sub vremi” a episodului păltinişean, de care s-a făcut atâta caz, în febra demitizărilor grăbite şi corecte politic.

Dar valabilitatea Epistolarului şi, implicit, a Jurnalului de la Păltiniş nu trebuie privită doar în lumina figurii lui Constantin Noica şi a posterităţii sale culturale. Cele două cărți reprezintă un caz simptomatic de constituire a ideii de model paideic şi, odată cu ea, a ideii de maestru spiritual. Din dialogul între protagoniştii aflaţi pe poziţii intelectuale diferite se constituia, în volumul din 1987, o hartă semnificativă a perspectivelor posibile asupra pedagogiei culturale, atât de absentă în spaţiul public autohton. Privit astfel, Epistolarul nu mai e un corolar al Jurnalului de la Păltiniş, ci o dezbatere platoniciană cu valoare intrinsecă, în care replicile sunt foarte lungi şi îşi răspund la distanţă. Aproape că nici nu mai contează detaliile atât de cunoscute care au provocat, în mare parte, schimbul de scrisori: avatarurile relaţiei Liiceanu-Paleologu sau Liiceanu-Ianoşi, încrâncenările personale ale lui Radu Bogdan, poziţiile rezervate ale lui Emil Cioran, Mariana Şora şi Marin Tarangul, echidistanţa împăciuitoare a lui Andrei Pleşu etc. Ceea ce a rămas e pulsaţia emoţiei şi a argumentului, într-un fel de demers raţional paulin, conform căruia, cu duh de ceartă sa nu, în dezacord sau nu, maestrul spiritual „se vestește”. Se vestea, mai precis.

Pregnantă a fost, dintru început, postura de „Cavaler al Tristei Figuri” pe care a presupus-o Noica, într-o Românie aruncată în întunericul dictaturii, în care „salvarea prin cultură” suna elitist, dacă nu hilar. O spusese Cioran, cu adaosul ironic al unui paricid săvârşit de către Discipol prin publicarea unei cărţi dedicate Maestrului său: „Doar asta şi e de ajuns să contrabalanseze neantul din restul ţării. Lui Dinu, sufletul acestei întreprinderi donquijoteşti, îi aduceţi un omagiu demn de frumosul său delir”. „Paricidul reuşit” în numele unui „extraordinar act de iubire” îl va recunoaşte însuşi Noica. Chipul său va putea fi unul etern, afirma Pleşu, care să evite micile idiosincrasii sesizate de atâţia epistolieri. „Cred, pe scurt, că Jurnalul trebuie citit mai de sus (s.a.) şi mai anistoric, împotriva oricărei inflaţii a imediatului”. Lui Pleşu i-au aparţinut, de altfel, cele mai frumoase răspunsuri din  Epistolar în apărarea maestrului său (şi a ideii de „maestru”, în general), aşa cum lui Gabriel Liiceanu, care va subscrie şi el în aceeaşi parte, cu aceeaşi greutate, i-au aparţinut cele mai convingătoare. Ridicarea la puterea arhetipului îl va putea salva pe Noica şi „şcoala” sa în lupta cu vremurile. Nu exagerările inerente opricărei personalităţi trebuiau reţinute în gestica nicasiană, ci povestea unei experienţe unice, probabil irepetabile în cultura românească. De „fabulă” era vorba, spunea Pleşu, nu de istorie: „Într-adevăr, de o fabulă e vorba, în care personajele nu sunt decât întruchipări accidentale ale unor situaţii spirituale eterne. De aceea, orice coborâre în realul evenimentelor relatate, orice întârziere în anecdotica imediată a cărţii, ratează perceperea ei adecvată”. Iar „situaţiile spirituale eterne” sunt necesare tocmai fiindcă există o „sete de maeştri spirituali”, o „nevoie de ghidaj lăuntric − distinct de schematismul didacticii curente”. Nu opera lui Noica ar conta, nu sistemul său filozofic, vulnerabil ca oricare altul, susţinea autorul Jurnalului de la Tescani, ci simpla existenţă a persoanei lui Noica, rolul ei simbolic, care îl depăşeşte pe acela al operei scrise. „Falsul ahoretic” de la Păltiniş era plin de determinaţii, de fapt, întrupate în gesturile şi în gândurile lui cele mai simple, în vocaţia sa de mistagog întru înţelepciune. Dacă el nu a fost un autentic maestru spiritual, atunci a fost sigur un creator al unui interval de aşteptare a maestrului. Şi a fost de-ajuns pentru o bună posteritate.

Apologia lui Gabriel Liiceanu avea altă stilistică, mai precisă istoric şi mai aproape de rigoarea ontologiei. Liiceanu reuşea contextualizarea fără a irosi argumentele pentru arhetipologia experienţei de la Păltiniş. Pentru el, Noica a fost prilejul unei autodescoperiri, de neratat în momentul istoric al întâlnirii. „Aş vrea doar să vă spun, în chipul cel mai simplu, că, într-o vreme când orice formă de autoritate spirituală dispăruse, ba, mai mult, când înseşi premisele ei păreau a nu mai fi cu putinţă, găsirea unui chip al autorităţii trebuia privită ca un noroc, ca un miracol, iar capacitatea de a o recunoaşte şi de a i te supune, drept o virtute. Jurnalul este povestea descoperirii eului propriu prin ocolul totalei şi temporalei renunţări la el; povestea unei mijlociri”. Noica, era, cu alte cuvinte, „calea” prin excelenţă, cea mai potrivită cale spre fenomenalitatea sinelui. O astfel de experienţă putea să tulbure, dar nu să placă. Cele trei tonalităţi ale cărţii care o consemna − gravitatea, puritatea şi pateticul − erau categorii morale, după Liiceanu, nu estetice, ele erau menite să trezească, nu să încânte. Căutarea unui paradis al culturii (exclusiv al culturii, aş adăuga eu) însemna „o formă de a înfrânge inerţia morţii şi de a avansa către punctul de unde diversitatea ei poate reîncepe”. Pentru nişte simţuri adormite, pentru o gândire clişeizată, pentru lecturi filosofice superficiale, „era nevoie de o idealitate pură, de reînvierea unui «mit al spiritului», măcar de un surogat al transcendenţei. Era nevoie de o încrâncenată gratuitate, de un «patos al distanţei», de o programată abstragere, de o urcare la munte, de un altceva şi de un altcum (s.a.)”. Într-un cuvânt, de o „scurtă teroare romantică”. Spaţiul suprasaturat cultural şi exclusivismele noiciene contrabalansau o inflaţie inculturală, ele erau strict ale lui Noica (s.a.) şi nu aparţineau „spiritului păltinişean obiectiv”, care era rezultatul interferenţei dintre structuri temperamentale şi mentale diferite. A existat un daimon al lui Noica, s-a comis un hybris, dar e un hybris al purităţii într-o lume impură, un hybris salvator. Însuşi Noica l-a îndemnat, la un moment dat, pe Andrei Pleşu să considere Păltinişul o experienţă depăşită, odată trăită şi consemnată.

Cei care nu s-au lăsat convinşi de aura lui Noica, cel puţin nu de aceea din Jurnalul de la Păltiniş, au avut mai puţine argumente generale, ceea ce pare să confirme portretul făcut maestrului de Pleşu, acela de om „plin de determinaţii”. În viziunea lui Alexandru Paleologu (singurul care s-a delimitat public de mai vechiul său prieten încă din 1980, printr-un text explicit − Despărţirea de Noica), personajul principal al Jurnalului păltinişean avea o colosală putere de persuasiune şi sofisme extrem de ingenioase, pe care admiratorii săi le luaseră prea în serios. Nimeni nu ar fi observat „debordanta infatuare şi orbitoarea suficienţă”, superioritatea lui deranjantă. Exista o putere de seducţie a discursului din Jurnal, o latură estetizantă a lui, care generase o adeziune entuziastă. Dar, dincolo de jocul seducător al formei, aşa-zisul „paradis al culturii” era o idee opusă culturii înseşi. „Cultura de performanţă e contrariul culturii”, continua Paleologu, „fiindcă pe de o parte duce la scutirea de orice obligaţie faţă de lumea atât de bogată, faţă de lumea divină a creaţiilor spiritului şi pe de altă parte duce la suficienţă, autoepatare şi dispreţ”. Radu Bogdan observa şi el aroganţa unei culturi cu orice preţ: „Cultura mai presus de viaţă, nu accept! Cultura mai presus de bine, nu accept! Cultura în sine (s.a.), nu accept! Or, presupunând că la Gabriel (Liiceanu-n.m.) există iubire, la el dispreţul, orgoliul şi voluptatea culturii (a unei anumite culturi, care se mulţumeşte cu un restrâns teritoriu filozofic) prevalează asupra iubirii”. Unul dintre protagoniştii Păltinişului, Sorin Vieru, adăuga rezervelor faţă de maestrul său critica poziţiei acestuia faţă de literatură şi de celelalte forme de întrupare a spiritului. Modelul paideic propus de Noica putea fi preluat, e-adevărat, dar schimbând în el ceea ce e de schimbat. Recluziunea filozofică şi exclusivismul cultural trebuiau depăşite. „Şi chiar dacă aş păstra nostalgii şi respect pentru alchimismele vieţii mele anterioare din chilie, tot m-aş avânta spre literatură ca spre un pom al vieţii veşnic verde”. Modelul paideic nicasian avea limitele lui şi ele trebuiau sesizate, fără ca, prin asta, celelalte deziderate ale lui să fi fost greşite. „Supremaţia filozofiei” nu era acceptabilă, dar performanţa în cultură, necesitatea pregătirii filozofice în toate domeniile, imperativul ridicării la universal, da.

Împotriva des-fiinţării „băcanului”, care, după Noica, ar fi nul ontologic fiindcă nu face cultură, Marin Tarangul susţinea că oamenii care „au altceva mai urgent de trăit” decât cultura nu pot fi scoşi în afara existenţei. Argumentul său viza tot aroganţa filozofiei şi „paradisul culturii” din pedagogia noiciană. Mii de ani oamenii au trăit cultural fără să scrie, fără s-o exprime atât de articulat precum o face discursul filozofic. Forţa şi prezenţa trăirii culturii au dus doar în cele din urmă la formele elaborate de astăzi. Nu-l poţi uita, aşadar, pe „băcan” doar pentru că e „băcan”, nu poţi şterge sute de ani de cultură nescrisă. „Cultura nu e o pătură socială care acoperă tot ce-i cade sub mână şi exclude tot ce n-a reuşit să se strecoare dedesubt. Vreau să zic prin asta că intelectualul nu face parte din cultură: el ştie «cultura» ca pe ceva despre care «a aflat» că trebuie ştiut şi care-l face să creadă că aparţine unei caste; şi-a format reflexul ei cum fac câinii lui Pavlov când sună clopoţelul. Or, cultura, oricâtă memorie ar avea, există împotriva reflexelor şi fără ele, tocmai ca memoria ei să se poarte mai departe ca ceva viu şi liber. Cealaltă cultură, mică şi strâmtă, cultura meschină «de generaţie», suportă orice accident”. „Dinosofia”, cu „pornirea ei de cloşcă” ce excludea tot ceea ce ea nu ţinea sub aripă dezvăluia rigiditate şi egoism. Dezbrăcând haina culturii, sugera Tarangul, trebuie să fim atât de culţi încât să ne bucurăm de ceea ce rămâne. Altfel, cultura e pur decorativă, e o „sintaxă algebrică” seacă.

Textele din Epistolar, pe alocuri aprinse şi pătimaşe, au funcţionat ca o hârtie de turnesol pentru testarea ideii de „maestru spiritual” în spaţiul cultural autohton. Nu cred că există o „operă” asemănătoare, care să trateze subiectul atât de viu, de pasionant şi, până la urmă, de exemplar. Nu chipul lui Noica era important, nu pretextul consemnării experienţei păltinişene, ci poziţionările antitetice (ale celor care aleseseră deja cultura performantă) faţă de forţa iradiantă a maestrului. Nu maestrul în carne şi oase, ci „maestrul” în „spectralitatea” lui, cum ar spune unul dintre semnatarii din volum. Numai astfel Noica și-a depăşit opera, numai astfel a trecut el din carne în duh. 

Și totuși, așa spectral, luat numai în dimensiunea lui arhetipală, cum putem  privi incosecvențele modelului păltinișean, acum, după ce știm mult mai multe ca acum 30 de ani? Cum împăcăm naționalismul său inter- și postbelic cu universalismul filosofiei, cu omnisciența și exclusivismul unui maestru? Sigur, poate că Noica aparține, ca tip intelectual, unei paradigme istorice, simbolice și ideologice depășite, dar constanța urmăririi unui scop spiritual, pe tot parcursul sinuos al unui destin, e stimabilă și în postmodernitate, iar Noica e un model inclusiv prin această constanță. Ea a existat mult înainte de orice idee a vreunei retrageri anahoretice într-o existență montană, fondatoare de spirit rarefiat. Să nuanțez:

Mânat de cerinţele unei legitimări rapide a spiritului românesc într-o Europă  aruncată în plin război, Constantin Noica proiecta pentru germani, în 1944, o carte despre gândirea românească. Ea trebuia să se numească, în tonul autohtonist al epocii, Contribuţii la o istorie a vieţii spirituale româneşti. Nu avea să mai fie terminată, cel puţin nu pentru editura germană care o ceruse, dar ea va apărea în România tot în 1944, într-o variantă prescurtată, intitulată Pagini despre sufletul românesc. Volumul aduna articole şi conferinţe ale autorului, produse cu varii ocazii în anii ’40.  Să nu uităm, Noica era cunoscut atunci doar prin teza sa de licenţă despre “putinţa noului”, prin superba apologie a ideii din Mathesis sau bucuriile simple şi, desigur, prin traducerile comentate din Descartes, Leibniz şi Kant.Restul personalităţii sale avea, în 1944, desenul misterios al publicistului redutabil, al ucenicului naeionescian şi al criterionistului activ. Prin toate, Noica era, la finalul războiului (şi al celei mai prolifice epoci culturale a României), o promisiune intelectuală şi un exponent marcant al generaţiei sale. Toate vor rămâne în acest stadiu, până târziu, după ieşirea sa din închisoarea totalitară. De atunci încolo (probabil din 1962, de la “istorisirile din Hegel”), cariera intelectuală nicasiană a capătat adevăratul contur al filosofului de vocaţie, culminând cu experienţa paideică a Păltinişului şi cu elaborarea masivului tratat de ontologie

Cărticica din 1944 conţinea, in nuce, toate obsesiile autohtoniste ale lui Noica, şi cele care l-au îndreptat spre politica legionară, cu discursul ei mistic-naţionalist, şi cele care l-au trimis, ulterior, înspre postularea unui aşa-numit “sentiment românesc al fiinţei” sau a unei “rostiri filosofice româneşti”. Ambele orientări i-au adus un fulminant blam, antum şi postum. A fost un blam soldat cu privaţiunile fizice ale închisorii comuniste şi, mai târziu, cu deficitul de imagine al unei postmodernităţi corecte politic. Dar obsesia noiciană pentru un “suflet românesc” s-a păstrat mult timp în gândirea sa, în epoci diferite. După tribulaţii care ar fi trebuit să-l vindece definitiv pe Noica de boala “sufletului românesc”, el a continuat să creadă că în el se ascunde ceva comparabil cu ceea ce numai Occidentul a dat în materie de “gândire tare” sau că din el pot emerge idei adevărate, în urma unui antrenament cultural adecvat. Destinul său și gândirea sa n-au putut fi separate, pentru că el a încercat să întrupeze, așa cum Jurnalul de la Păltiniș a arătat-o, mai târziu, antrenorul prin excelență.

Textul care deschidea Paginile despre sufletul românesc se intitula Ce e etern şi ce e istoric în cultura românească. Dincolo de recapitularea unor borne solide ale culturii autohtone (Cantemir, Blaga), el încerca să lămurească, în acelaşi spirit recuperator şi legitimant, angoasa generaţiei sale. Era vorba de fatalitatea culturilor mici, condamnate la anonimat şi imitaţie, la ruralism istoric şi spiritual. “Noi nu mai vrem să fim eternii săteni ai istoriei” (s.a.), spunea autorul, parafrazând o comparaţie a lui Pârvan între grecii urbani şi geţii rurali. România patriarhală, anistorică, România creaţiei populare sublim-colective trebuia depăşită înspre o Românie a “creaţiei personale”, înspre o Românie care să renunţe la spontaneitatea naturii în favoarea conştienţei culturii. Şi Noica găsea disponibilitatea pentru eternitate a sufletului românesc nu în realizările culturale majore, aproape absente şi imposibil de realizat în condiţiile istorice date, ci în presimţirea că există un plan metafizic faţă de care toată frământarea terestră e irosire şi pierdere. Neamul românesc rămânea şi participa la eternitatea transcendentă a fiinţei conştientizând caracterul trecător al aventurilor istoriei. Nemulţumirea de fond a generaţiei sale aceasta era, nemulţumirea “de ceea ce ştim că putem fi şi nu suntem încă”, adică distanţa faţă de un potenţial spiritual creator nefructificat îndeajuns, în condiţiile existenţei unei conştiinţe biblice a perisabilului. “Viziune românească”, “fire românească”, “filozofie românească”, “gândire românească”, aceştia erau termenii în care discuta Noica în volum, subliniind continuitatea dintre fire şi spirit în sufletul românesc, iar nu ruptura tipică paradigmei occidentale. Nu avem o vocaţie filozofică, cum Noica, desigur, şi-ar fi dorit, pentru că, moştenind un spirit rural şi creştin, nu am problematizat devenirea, ci am acceptat-o cu înţelepciune. A ieşi din condiţia de “eterni săteni ai istoriei” presupune depăşirea devenirii, dar nu aici, unde nu e posibil aşa ceva, ci dincolo, în eternitate, prin creaţie. Libertatea de a ne scrie cărţile, de a spune, în sfârşit, ceva de rezonanţă, de a ne aduce contribuţia, aşa vedea Noica, atunci, vocaţia românească a generaţiei sale. El începuse deja, aşa cum şi ceilalţi, Cioran, Vulcănescu, Eliade, Ionescu începuseră, la rândul lor. Numai că ei au putut continua, firesc, dar în afara spaţiului românesc, în timp ce Noica rămânea să experimenteze din plin, în interiorul României, indiferenţa istoriei la spirit.

După ce şi-a putut relua preocupările, magistrul de la Păltiniş era trecut deja prin şcoala violentă a unui regim pentru care libertatea de a crea era chiar duşmanul de moarte. Mai putea gândi ca înainte, mai era posibil “un suflet românesc” şi o misiune a sa în lume? Prin tot ce a făcut, a spus şi a scris, Noica a dovedit că mai credea încă, în a doua jumătate a secolului XX, într-o salvare prin produsul cultural, exclusiv cultural. Când nu mai ai ce aştepta de la istorie, nu-ţi rămâne decât s-o accepţi şi s-o slujeşti minimal, astfel încât ea să te lase să-ţi spui cuvântul. Toată înverşunarea noiciană împotriva Occidentului materialist, toată fervoarea sa patetică pentru o Românie a culturii cu orice preţ (contrapusă, de pildă, unei Germanii “a untului”) de aici au provenit, din convingerea că te poţi salva, până la urmă, numai prin spirit. Efortul speculativ nicasian, cu toate derapajele sale ontolo-lingvistice şi autohtoniste din perioada ultimă a vieţii sale, au această explicaţie, a încrederii în forţa eternă a creaţiei culturale şi a cuvântului filozofic. În 1965 scria în “Glasul Patriei”, oficiosul extern al Partidului Comunist Român: “Adevărul lumii noastre poartă numele de socialism. Îi cunosc chipul din cărţi, îi cunosc versiunile istorice şi îi văd acum faţa românească. Întocmai altora, cer dreptul de a-mi cuceri prin el libertatea, singura libertate de care mai ştiu, aceea de a fi rodnic”. Sub urmărie, sub domiciliu obligatoriu şi sub oprobriul public oficial, Noica a încercat să demonstreze că vocaţia filozofică a sufletului românesc există şi că trebuie afirmată puternic, exact aşa cum crezuse şi înainte, în tinereţe, când luptase pentru cauza naţională sub alte stindarde politice. Pentru ambele credinţe, Noica a plătit din greu. A ispăşit antum prin anii de închisoare şi de marginalizare, a ispăşit postum prin interminabile controverse cu privire la vinovăţia colaboraţionismului său fizic şi intelectual. Dar sinceritatea adeziunii sale, în ambele cazuri, este indiscutabilă şi motivabilă perfect prin scopul nobil care a slujit-o: aşezarea de borne pe parcursul cultural-istoric al ethosului românesc. Numai astfel de borne ne pot scoate din condiţia de “eterni săteni ai istoriei”. Argumentul destinului său s-a confundat cu argumentul cuvintelor sale.

Oricărei îndoieli cu privire la personalitatea şi la opera nicasiană i se poate contracara întrebarea lui Andrei Pleşu: câţi Noica avem? La 30 de ani de la revelațiile Jurnalului de la Păltiniș, integrați cu surle și trâmbițe într-o Europă care abia de câțiva ani face cunoștință cu spiritul românesc, răspunsul e că nu avem, evident, decât unul. Cu un proiect cât un destin, al său și al spațiului în care a ales să rămână.