Albert Camus — 100 de ani

Centenarul

Despre cât de important a fost Albert Camus pentru istoria intelectuală a Franței (dar și a umanității) vorbește implicit și decizia Le Monde de a reedita cu ocazia centenarului (7 noiembrie 2013) un volum dedicat în colecția „Une vie, une œuvre” (tom ce fusese lansat pentru prima oară cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la moartea lui Camus). Momentul va fi marcat cu mare reverență nu doar în Franța, ci în mai toate marile capitale culturale ale lumii (spre exemplu, Alianța Franceză din Washington, D.C. pregătește o serie întreagă de evenimente dedicate: expoziții, paneluri urmate de discuții, proiecții de film, reprezentații, cluburi de lectură, etc.). Zilele acestea, cotidianul francez de stânga repetă gestul comemorativ și îl invită pe Bernard-Henri Lévy (reprezentant de marcă al Noilor Filosofi alături de Glucksmann, Bruckner sau Finkielkraut) să-i dedice lui Albert Camus un portret în paginile sale. Și iată cum, cu trimitere inclusiv la ceea ce a constituit în epocă o relație disproporționată între Camus și sartrieni, de pildă, BHL nu se sfiește să spună tranșant: „Camus est, de son propre aveu, un philosophe d’un genre particulier. C’est un philosophe qui se moque des philosophes quand ils cèdent à l’académisme, la pompe, l’obscurité.” Și, continuă același Lévy: „Un autre maître. Un très jeune maître. Impossible, même et surtout quand on est sartrien, d’avoir raison contre Camus…” (în Le Monde)

Absurdul

Camus a fost funciarmente un moralist. Opera lui poate fi caracterizată de un ideal implict în fiecare frază (fie ea ficțională sau expozitivă), iar acest ideal devine unitatea de măsură pentru judecățile sale morale. Idealul lui Camus ar putea fi numit societatea corectă a umanismului liberal. Camus a avut și anumite afinități cu valorile morale ale unor Malraux sau Saint-Exupéry. Termenii-cheie care l-au preocupat cu obstinație pe Camus în contextul criticismului său au fost „absurdul”, „solidaritatea”, „exilul”, sau „revolta”. Absurdul, de pildă, se naște în conștiința lui tocmai din această incongruență marcantă între idealul societății amintit și realitate. Și chiar dacă am mai putut vedea la Schiller acest tip de elaborare asupra gândului, germanul nu a avut totuși cutezanța de a-l numi „absurd”… Atunci când ochiul camusian este concentrat mai mult pe Ideal, cu realitatea pierdută undeva în fundal, ceea ce iese la suprafață este o stare nostalgică ostensibilă mai cu seamă în eseurile sale despre tinerețea algeriană. Însă atunci când realitatea domină peisajul narativ camusian în detrimentul Idealului, ne apare deodată în față satira (vezi și Căderea). Un adevărat „sentimentalische Dichter” (cum ar spune probabil același Schiller despre acest gen de autor), veșnic încruntat pe lume așa cum este ea, a fost permanent preocupat de discrepanța majoră dintre real și ideal (sursa primară a absurdului, cum spuneam). Punctarea absurdului nu se reduce însă doar la descriptiv și constatare, există la fel de multe soluții pe care Camus le oferă în calitatea sa de moralist. Întreaga operă a lui Camus este un apel plin de pasiune la o lume mai bună în care oamenii se ajută unii pe ceilalți să depășească povara absurdului fără ipocrizie. În Omul revoltat respinge cu violență ideologii precum cele ale unor Nietzsche sau Hegel pentru că simte că acestea ar justifica acțiunea inumană și fapte de dragul unui ideal din viitor. Camus este permanent un om al prezentului, el vrea ameliorarea „pandemiilor” lumii acum (vezi și Ciuma). Lipsa solidarității dintre oameni, incapacitatea comunicării, rupturile interumane cauzate de credințe și ideologii diverse, sunt toate răni adânc crestate pe faciesul acestei adevărate epoci a fricii (așa cum numea el veacul trecut).

Omul revoltat

Izolat complet în cercurile de stânga franceze după publicarea Omului revoltat (1951), în care denunța lagărele sovietice, revoluția marxistă și totodată o epistemologie critică bazată pe un absolutism derivat din noțiunea de „totalizare”, Camus s-a trezit din ce în ce mai ostracizat inclusiv pe tema independenței algeriene (în vreme ce stânga sartriană susținea cu aplomb mișcarea de independență, Camus începea să ezite din ce în ce mai mult, aparent incapabil să se rupă de imaginea Algeriei franceze în mijlocul căreia se formase ca om). Omul revoltat a făcut la începutul anilor 1950 o puternică impresie și a iscat o imensă dezbatere privind metanarațiunile eliberării și posibilele pericole ale absoluturilor morale („Quand on veut unifier le monde entier au nom d’une théorie, il n’est pas d’autres voies que de rendre ce monde aussi décharné, aveugle et sourd que la théorie elle-même”). Justiția lui Camus nu are însă de-a face cu dreptul sau legea, ci trebuie privită în contextul autoidentificării cu valoarea umană. Criticând rezultatele revoluțiilor sociale moderne, Camus a pus accentul pe posibilitatea umanității de a produce Răul atunci când rebeliunea asumă puterea absolutismului prin expresiile contemporane ale regimului terorii de tip Robespierre. Pentru Camus, oamenii clădesc o lume așa cum este ea iar binele poate fi atins doar dacă respingem arhitecții socio-politici ai idelurilor absolute. Camus încearcă astfel să demistifice tehnica filosofică a gândirii sociale în numele unei etos mai echilibrat, eliberat de conținutul ideologic specific. Și, în acest sens, tocmai judecata umană trebuie legată de un discurs al valorii. În această cheie interpretativă camusiană, subiectul uman care judecă pătrunde într-un fel de imaginar etic capabil să pună în scenă un imperativ moral, depolitizat și dezistoricizat, care acționează în numele unei revolte metafizice (adică „l’affirmation d’une nature commune à tous les hommes, qui échappe au monde de la puissance”). O primă concluzie: putem afirma că salvarea camusiană a omului rațional vine din asumarea unei etici care dă sens fragilității vieții.

Primul om

Cea din urmă piesă literară a sa (Primul om), incompletă, recompusă dintr-un manuscris de 144 de pagini găsit lângă locul accidentului de mașină în care și-a pierdut viața, s-a vândut încă din prima lună de la apariție (în anul 1994, la Gallimard) în peste 100.000 de exemplare. Este o carte autobiografică, deși Camus alesese persoana a treia sub numele de Jacques Cormery. Avem în față, odată cu Primul om, o literatură cu mult mai intimă decât cea cu care ne obișnuise anterior. O carte care ne ajută să cuprindem mai bine marasmul și mizeria unei Algerii pre-insurgente, precum și tribulațiile copilului/ tânărului Albert. Este totodată și o odă afectuoasă închinată mamei sale, neștiutoare de carte („Pentru tine care nu vei fi niciodată capabilă să citești această carte”). Aceste pagini de o tulburătoare sensibilitate despre viața în Algeria explică întrucâtva și motivul pentru care Camus a rămas permanent un străin în cercurile elitiste pariziene. Și chiar atunci când i-a apărut Mitul lui Sisif și când mulți s-au grăbit să-l asocieze filosofiei sartriene, Camus a ținut cu obstinație să întărească ideea că el nu a fost niciodată un existențialist. Fiica lui Albert (cea care s-a îngrijit mai târziu de publicarea Primului om) explică poate cel mai bine miezul acestei povești: „[Cartea] arată cum copilul Camus a trebuit să lupte pentru a dobândi o cultură care nu-i era naturală. Născut într-o lume a sărăciei, el nu putea avea o cale de acces intelectuală.”

Albert Camus a fost permanent prins în mrejele acestei dorințe arzătoare de a stabili o comunitate umană eliberată de absolutismul ideologic. Dincolo de conflictele generaționale și de tragediile Algeriei sale dragi, a rămas un intelectual umanist în căutarea granițelor, punând în permanență sub semnul întrebării categoriile forței. Și putem spune că tot el, autorul panseului potrivit căruia omul este singura ființă care refuză să fie ceea ce este, și-a respins, în fine, statutul de „muritor” și continuă să trăiască și astăzi, la 100 de ani de la naștere, în conștiința critică a unei umanități chinuită de propriile-i limitări și speranțe redemptorii… un om etern revoltat!