Lucrușoarele Academiei de tango

Pălării, gulere, pantofi, cărți poștale, ace de păr, agrafe, borcane, dantelă, fâșii de rochie, afișe, fotografii, discuri, acordeoane, – toate sub sticla muzeului acum, în insectarul oficial din Buenos Aires, unde oricine se poate scufunda, chiar dacă nu dansează tango. Academia de tango din metropola argentiniană se găsește la etajul unei vile de pe un bulevard obișnuit din Buenos Aires. De mirare, dar toate obiectele acestea impregnate odinioară de pasiune – nu miros astăzi a nimic, sunt imemoriale. Și, totuși, răceala lor conține o anumită emoționalitate de buzunar, mică și delicată, ca și cum ar fi foițe de biblie. Transparența lor este una sentimentală, încastrată într-o nișă mai degrabă ușor de bănuit decât ușor de simțit. Am privit aceste obiecte în închisoarea lor cochetă – cu o anumită tristețe că nu mai sunt purtate pe trupul, în picioarele, la gâtul ori pe creștetul cuiva (femei ori bărbați). Zălog cum au fost ele lăsate, la suprafață mai zvâcnea ceva infim și tangibil, un soi de amintire colectivă a metropolei de început de secol 20, Buenos Aires, când tangoul era o meteahnă a tuturor, un carnaval zilnic, obișnuit.


În ce mă privește, am o mică pasiune pentru pantofii de tango. Faptul că atâtea picioare măiestre au locuit în ei mi se pare miraculos. Când am privit insistent pantofii din vitrină, de la Academia de tango din Buenos Aires – m-am gândit, cu ocoluri, la pantofii celor douăsprezece fete de împărat care dansau, noapte de noapte, rupându-și încălțările, până la un soi de demență. Mărturisesc că am fost fascinată de bacantele acestea din basmele citite odinioară.
Și mă gândeam, uneori, cum ar fi fost ca eu să fiu cea de treisprezecea fată de împărat, dansând, precum celelalte, până mi-aș fi nimicit pantofii. Numai că, da, știu sigur, eu aș fi dansat numai și numai tango. Hmmm, cum e să dansezi tango singură – asta e o altă poveste deja .

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *